Circuitul fotbalistului român în natură

Anii trecuţi, pe vremea asta, unul din subiectele de miştocăreală la nivel naţional dar şi în spaţiul acestei rubrici erau transferurile absolut spectaculoase ale unor turme întregi de fotbalişti români. Pe hârtie. Şi în declaraţiile traficanţilor de fotbalişti, aflaţi acum la o binevenită odihnă pe termene diferite de la unul la altul. În lipsa lor, au dispărut anunţurile despre plecări la Real, Arsenal sau Bayern, care nu se mai interesează nici de portarii de mare rafinament, precum Babicu', nici de fundaşii de oţel (sau măcar de tablă!) ca Moţi, nici de sclipitorii playmarkers cu alde Bănel. S-ar zice că a secat tradiţionalul „izvor de talente” din România. Sau poate că nu, dar or fi aflat-o şi ăia din ligile a 4-a din Austria ori a 2-a din Elveţia p-aia cu „mort speranţă”, astfel încât nu mai pun nici măcar ei botu', oricâtă vopsea s-ar consuma pentru a transforma în papagal multicolor orice amărâtă de vrabie (observaţi, vă rog, că evit să dea în mine ăia cu Antidiscriminarea!). Astfel încât, dacă tragem linie la început de sezon naţional, constatăm că loturile sunt aproape intacte, puţinii plecaţi considerându-se pe deplin realizaţi dacă i-a băgat în seamă Ludogoreţ sau, maximum, vreo Spartak Moscova, cum circulă zvonul despre un titular cert al naţionalei de loseri a loser-ului Piţurcă. Până şi ăia care pe la o bucată păreau că au dat lovitura, ajungând pe la câte o echipă de pluton din vreun campionat rezonabil sau chiar valoros, precum Raţ sau Chiricheş în Anglia, au fost goniţi ca hoţii. De ce? Nu mi-o băgaţi, vă rog, p-aia cu „au ceva cu românii”, că nu ţine: dacă aveau ceva, nu i-ar fi cumpărat! Au însă românii ceva cu ei, asta e clar. Adică ai noştri nu pot pricepe, pur şi simplu, cum e cu educaţia, cu respectul, cu devotamentul, cu vorbitul chiar. Sau mai ales. Iar când văd că li se cere cu totul altceva decât ştiau ei că se cere unui domn fotbalist, cedează în primul rând psihic. Altfel spus, nimeni pe lume nu se-ncurcă cu golani, analfabeţi şi sălbatici.