Când logica se frânge

Este ilogic ca la sfârşitul celei mai importante competiţii sportive din câte există pe lume (inclusiv Olimpiadele) principalul subiect să fie nu finala, nu vreun gol istoric, nu vreo partidă de poveste din cele 64 disputate, ci dacă Piticu' a meritat sau nu să primească trofeul ăla pentru cel mai bun jucător al turneului. Asta vorbeşte de la sine despre această ediţie a World Cup pornită entuziasmant, cu spectacol şi goluri multe, dar scăzând progresiv în calitate până la anularea impresiei excelente din start. Interesul spectatorilor a descrescut şi el vădit, odată cu intrarea în fazele eliminărilor directe, când tacticizarea dusă până la absurd a transformat până şi meciurile aşteptate ca spectaculoase în nişte războaie de anduranţă în care aproape toate echipele au adoptat tactica Piţurcă: întâi să nu luăm gol şi dacă dă Domnul poate înscriem noi unul. Iar dacă ceea ce făceau (de fapt nu făceau!) echipele în teren nu mai prezenta interes, n-a mai rămas decât să aşteptăm (tot în gol, după cum s-a văzut) vreo prestaţie individuală de excepţie care să rămână în amintire peste timp. Până pe la o bucată, am fost convins că Robben va fi marele câştigător. S-a stins şi el, iar când era cu adevărat nevoie să fie decisiv, n-a fost. Van Persie a reuşit şi el un gol de mare spectacol, chiar în primul său meci, după care practic a dispărut. Nemţii aveau şi ei o mulţime de candidaţi la trofeu: Klose, Muller, Schweinsteiger, Ozil. Nici măcar unul n-a avut vreo realizare memorabilă, ci doar constanţa nemţească. Da, golul lui Gotze din finală a fost o probă de virtuozitate senzaţională. Numai că Gotze a fost în permanenţă rezervă. Inclusiv în finală. Ar fi luat Neymar Balonul de Aur dacă nu se accidenta? Probabil că da. L-a luat însă Piticu'. Pentru ce? Pentru două goluri şi o pasă. Cam puţin pentru a fi cel mai bun jucător de la World Cup.