Doru POPOVICI

După cum ştiţi, această rubrică este scrisă alternativ de mine şi de colegul Gabi Manţă. El este cel mai adesea obiectiv, în timp ce eu nu-mi ascund dragostea pentru unele persoane / personaje / echipe care populează sportul şi implicit rubrica: Real Madrid, Roger Federer, CR7, Ronnie O'Sullivan etc. Printre iubirile mele de durată se numără, după cum probabil ştiţi, echipa de fotbal numită Brazilia. Ca om care a citit mult şi multe despre sport, mi s-au întipărit, de zeci de ani, în minte vorbele lui Ioan Chirilă care spunea că Brazilia ar trebui să fie declarată campioană mondială eternă, iar din 4 în 4 ani Campionatul Mondial să desemneze doar deţinătoarea locului 2! Ioan Chirilă scria asta pe vremea când Pele încă juca, iar nume de legendă ca Garrincha, Vava, Didi, Djalma Santos ori Gilmar (da, da, a existat chiar şi un portar de legendă!) erau încă proaspete în memorie. Asta era pe la începutul anilor 70, care au adus şi ei un Jairzinho, Rivelino, Tostao. Ba chiar şi mai încoace, au izvorât fie un Ronaldo, un Rivaldo ori un Roberto Carlos. Ultimii ani ne-au oferit mai degrabă deziluzii de tipul Kaka ori vagi promisiuni, cum este Robinho (născut talent...). Azi, un singur nume dintr-un lot întreg, de 23, poate fi asociat cu ideea de „fotbal brazilian”, adică spectacol: Neymar. Iar când lipseşte şi el de pe teren, Brazilia, eterna campioană mondială, devine o echipă oarecare, cam ca Belgia, Grecia sau România. Îndrăznesc chiar să spun că nici un brazilian în afară de Neymar nu are tehnica şi ştiinţa jocului ale unui Mutu sau Sânmărtean. Dacă adăugăm şi tradiţionala vraişte în apărare, putem înţelege de ce Brazilia a luat primele 2 goluri. Restul, până la 7, e deranj psihic. Brazilia 2014 n-a jucat nimic. Nu doar în meciul cu Germania, ci în toate. Ba n-a avut nici antrenor. Asta nu mă face să nu ţin tot cu ea şi-n 2018, 2022... Am o singură problemă: de ce a trebuit să scriu tocmai eu, şi nu Gabi Manţă, despre catastrofa asta!?