Deşi ne aflăm la jumătatea duratei Campionatului Mondial, s-au jucat deja exact trei sferturi din meciurile programate: 48 din 64. Ieri a fost şi prima zi de pauză, prilej de comentarii şi analize. Cred că aproape toţi cei pe care-i preocupă fotbalul sunt de acord că această ediţie este cea mai spectaculoasă dintre toate, nota aceasta fiind dată de numărul de goluri înscrise în mai toate meciurile. Cele câteva excepţii sunt total nesemnificative. De aici, putem desprinde o concluzie care ne priveşte direct, anume că fotbalul ăla închis, îmbâcsit, de căcănari, pe care alde Piţurcă şi banda de împiedicaţi care joacă (dar joacă, oare, ceva!?) sub numele de România îl practică este dispărut din peisajul mondial. Singurii care au încercat să joace ceva cât de cât asemănător sunt, culmea!, campionii mondiali (încă!) dar şi cei care ne-au eliminat la baraj. Cu două menţiuni: prima, că Spania nu s-a trezit nicicum din amorţeală, plecând acasă, iar a doua, că grecii „s-au dat cu lumea”, evoluând de la un meci la altul. După un început jenant, când au luat 3-0 de la Columbia, a urmat un 0-0 cu altă echipă de căcănari, Japonia, iar când le-a ajuns cuţitul la os a venit şi victoria decisivă, 2-1 cu Coasta de Fildeş, într-un meci în care Grecia a fost de-a dreptul ofensivă. Ceea ce ar trebui să ne sperie cu două luni şi un pic înainte de primul meci cu ei. Spuneam că e o ediţie spectaculoasă, şi aşa şi este. Culmea însă e că marele spectacol l-au făcut (iar unele din ele îl vor face, desigur, şi în continuare, fiind calificate deocamdată pentru optimi) echipele mici: Costa Rica, Chile, Mexic, Australia. De Australia chiar îmi pare rău că a plecat, fotbalul ei fiind absolut entuziasmant. A fost, cel puţin în meciul cu Olanda, o mostră de cum trebuie înţeles şi jucat fotbalul cinstit. La popul opus, eternele pretendente la titlu: Spania, Anglia, Italia. Eu rămân cu Brazilia, care încă n-a arătat tot ce poate. Dar dacă ar fi să nu câştige ea, m-aş bucura să văd încununată nu Germania sau Franţa, nici Olanda, ci Costa Rica.