Doru POPOVICI

Nimic mai urât decât un campionat mondial de fotbal la care să priveşti ca la „Hamlet” sau „Lacul Lebedelor”. Adică fără să te implici sentimental, fără să suferi ca prostul când ai tăi sunt conduşi sau pierd, fără să urli ca dementul când înscriu sau câştigă. Om fi noi europeni sau chiar planetari, dar să ţii cu alţii cum ţii cu ai tăi nu se poate. Eu ţin cu Brazilia de când mă ştiu, dar când a fost să joace, la Guadalajara, în '70, România cu Brazilia, doar nu credeţi că aş fi putut ţine cu Pele, Jairzinho sau Rivelino, şi nu cu Dinu, Dumitrache şi Lucescu. Mai sunt, aşadar, 2 zile până începe spectacolul la care noi avem doar rol de privitori, nu de suporteri, şi zău că mă încearcă mai puţin entuziasm decât la un Real – Barcelona în Primera Division. Mă aştept ca măcar în faza grupelor să nu fie surprize, calificarea întâmplătoare a vreunei echipe din eşaloanele 3-4 ale fotbalului mondial părându-mi-se aproape imposibilă, în condiţiile în care urnele valorice din care s-au extras grupele asigură culoarul potrivit cui se cuvine. După ce am urmărit cam toate amicalele televizate (mai puţin cele de pe Dolce, motiv pentru care nu am văzut Brazilia decât în rezumate), pot spune doar că ar fi o ediţie de World Cup mai echilibrată decât toate, ba şi la un nivel destul de coborât. Pe ce mă bazez? Păi, în primul rând, pe faptul că fotbaliştii importanţi, cei care „fac diferenţa”, sunt probabil mai obosiţi ca oricând. Niciodată în istoria competiţiei nu cred că startul s-a dat la nici trei săptămâni de la cea mai importantă finală la nivel de club, cea a Champions League. Când să se fi refăcut cei prezenţi acolo şi care sunt piese de bază în naţionalele Spaniei, Franţei, Portugaliei, toate cu pretenţii justificate la titlul suprem? Din acest punct de vedere Brazilia porneşte cu un avantaj considerabil, acolo tot programul fiind alcătuit pentru a asigura jucătorilor şi maximum de refacere, şi maximum de pregătire pentru atingerea scopului la care nu există alternativă: titlul suprem.