Gabriel MANȚĂ

Credeam că m-am întors în timp când am văzut cum arată prima pagină a singurului cotidian de sport din România. O poză a lui Chivu în tricoul naţionalei şi îndemnul de a ne ridica pentru că se retrage căpitanul! Înţeleg, prinde mai bine melodramaticul, dar Chivu s-a retras de la naţională de câţiva ani. Acum s-a retras doar un jucător al Interului, şi ăla doar pe hârtie. Să ne înţelegem, Cristian Chivu a fost un jucător român de prim rang. Că această încadrare nu se datorează în primul rând palmaresului pentru echipa naţională este o chestiune care nu i se poate imputa numai lui. Un fundaş nu poate trage o echipă după el, cel puţin nu înainte. A participat la două turnee finale europene, primul dintre ele aproape entuziasmant. Celălalt, sub comanda lui Piţurcă. Cariera la echipele de club începe efectiv la Ajax, la care a ajuns încă de la 18 ani. Aici a impresionat, a câştigat titlul, cupa, a ajuns căpitan. Apoi a făcut pasul la AS Roma şi a continuat să crească. Făcea pereche cu Samuel “Zidul”, iar el era “Profesorul”. Dădea goluri din lovituri libere, iar Roma era o echipă frumoasă. N-avea forţă financiară pentru Lo Scudetto, dar o cupă tot şi-a trecut în palmares. Odată cu trecerea la Inter a început adevărata consacrare, inclusiv financiară. Club aflat în punctul de zenit al gestiunii Moratti, titlurile de campion s-au înşirat an de an pentru Chivu, iar venirea lui Mourinho a însemnat tripla istorică, Liga Campionilor, campionat, cupă. La finala cu Bayern am văzut un Chivu în evidentă dificultate în faţa lui Robben, dar reuşind să gestioneze situaţia prin plasament şi inteligenţă. După plecarea lui Mourinho, senzaţia a fost că posibilităţile lui Chivu fuseseră exploatate la maximum, el fiind mai mult absent din cauza repetatelor accidentări. Despre cum acceptarea metodelor Becali i-a umbrit imaginea, data viitoare.