De ani de zile, de când fotbalul românesc a ajuns unde era şi normal să ajungă cu aşa o conducere şi aşa nişte „investitori” (a căror relaţie cu pârnaia este infinit mai strânsă decât cea cu fotbalul), s-a pus în circulaţie sintagma aia cretină (ca mai toate care circulă prin fotbal) conform căreia nu e loc / nu suntem primiţi la „masa bogaţilor”. Se induce astfel complet frauduloasa ipoteză, moştenire din vremea Ceauşiştilor, că tot restul lumii ar avea ceva cu noi. Noi, în acest caz şi în multe altele, fiind „cei mai frumoşi şi mai mândri dintre traci”, cum zice celebrul citat incomplet din Herodot, care citat continuă astfel: „... iar pe de altă parte atât de laşi şi de mincinoşi încât e mai bine să nu ai de-a face cu ei”. De frumoşi şi mândri ce suntem, ni se pare că astea ar fi suficiente, astfel încât nu mai e nevoie şi de muncă, iar în cazul fotbalului, de antrenament. Ca atare, atunci când ajungem să ne confruntăm cu alţii care chiar au priceput cum stă chestia cu talentul, o luăm de regulă în bot de nu ne vedem, concluzionând că „au ceva cu noi” şi, desigur, că nu „suntem doriţi la masa bogaţilor”. Niciodată că diferenţa se face la muncă, la devotament, la implicare. Am privit aproape cu uluire la felul în care înţeleg să-şi respecte statutul de profesionişti nişte fotbalişti care au ajuns la nivelul maxim posibil: Ibra, Ronaldo, Messi, Lewandowski, mulţi alţii, ca să nu mai vorbim de Eto'o sau Drogba, care parcă joacă de când lumea. Îi vezi muncind ca salahorii cât e meciul de lung: aleargă, centrează, şutează, deposedează, fac tot ce e omeneşte posibil. Iar ei nu sunt salahori, ci chiar artiştii chemaţi şi aşteptaţi să facă spectacol. Pe care chiar îl fac de fiecare dată. Imaginaţi-vi-l român pe oricare din aceştia: credeţi că s-ar deranja să alerge turbat 80 de metri ca să recupereze mingea pe care tot el o pierduse, cum a făcut Ronaldo cu Schalke? Ba şi prin minutul 75, când era deja 0-6. Nu bogaţii nu ne vor la masa lor, ci noi nu vrem la ea. Că n-am şti nici să ţinem furculiţa.