Simona Halep este sportiva din România cu care care ar trebui să înceapă invariabil ştirile sportive, indiferent dacă a jucat şi câştigat Steaua, cu tot scandalul aferent făcut de Meme sau Vamă. Simona a făcut ce-a făcut şi s-a apropiat din nou de tenisul acela entuziasmant, pe care noi l-am dori mereu şi mereu, iar şi iar. Ar fi bine să putem să ne alegem perioadele când suntem inspiraţi sau, mai mult, să le transformăm în obişnuinţă. Probabil însă că asta ţine de geniu. Deocamdată, la acest nou titlu câştigat, Simona are satisfacţia de a fi învins mai mult prin meritul ei decât prin slăbiciunea adversarelor. Semifinala cu Radwanska, cel puţin, a fost de un nivel atât de ridicat, cum nici măcar la turnele de Grand Slam nu prea avem ocazia să vedem. Pe lângă loviturile briliante, uneori înseriate de cele două jucătoare, am observat şi predispoziţie totală pentru efort, pentru luptă. Pentru sacrificiu, chiar. Poate spun vorbă mare, dar parcă am văzut ceva din spiritul lui Nadal. La ora actuală, Radwanka este una dintre cele mai bune jucătoare din lume, acest lucru nefiind deloc o conjunctură, aşa că a o învinge pe poloneză când aceasta joacă la maximum indică potenţialul excepţional pe care-l are jucătoarea noastră.
Nici în finala cu Kerber calitatea n-a lăsat de dorit, iar nemţoaica şi-a adus şi ea contribuţia la spectacol, cu câteva execuţii de pus în ramă. Iar dacă această exprimare este valabilă pentru cea care a pierdut finala cu 6-2, 6-3, vă daţi seama cam ce s-ar putea spune despre câştigătoare. Pur şi simplu, Simona nu i-a lăsat nici o şansă, plusând de fiecare dată cu lovituri şi mai bune. Să nu ne ambalăm iarăşi prea tare, să o luăm ca o victorie de etapă în acest urcuş al Simonei pe al doilea său munte, după cel atât de înalt, escaladat anul trecut. Este bine că acum are un antrenor, care se mai şi pricepe, de aici înainte trebuie să crească împreună pas cu pas. Au vreme din belşug până la următoarele două turnee de Grand Slam, unde o finală sau chiar semifinală ar fi dovada unui progres autentic.