Gabriel MANȚĂ

Să recunoaştem, puţini mai credeam în Atletico Madrid după ce, în vară, echipa se despărţise de starul său incontestabil, columbianul Falcao. Pe urmă, la dubla din Supercupa Spaniei, faptul că Atletico a fost neînvinsă (pierzând totuşi trofeul) l-am pus mai curând pe seama slăbiciunii Barcelonei. Iar dacă aceasta din urmă îşi savurează cel mai bun start din istorie, ar trebui apreciată la adevărata valoare poziţia lui Atletico Madrid, care o talonează umăr la umăr. Ca să fie şi mai frapantă comparaţia, să punem în balanţă strategiile celor două cluburi în materie de transferuri: Atletico vinde scump (Falcao), Barcelona cumpără scump (pe Neymar, care s-a încălzit până la limita ofensei la meciul cu Almeria, rămânând în cele din urmă pe dinafară!). E drept, de la catalani David Villa a făcut drumul spre „los Colchoneros” (adică salteliştii, fiindcă primele lor echipamente erau din pânză ieftină, de saltea...). Mişcarea mi se pare mai degrabă una reparatorie, atât pentru jucător, cât şi pentru clubul de destinaţie. La momentul actual, cel care s-a ridicat cu autoritate pe piedestalul lăsat liber de Falcao este Diego Costa, brazilianul pe care selecţionerul del Bosque şi-l doreşte la naţionala Spaniei. Costa nu e vreun estet, ci un jucător de forţă, uneori de prea mare forţă, conflictual. Poate trage echipa după el, în ambele sensuri. La derbiul cu Real Madrid a tras-o în sus. Iar Real, nota bene, era celălalt club care a cumpărase scump, indecent de scump. Iar Bale, vedeta-record, a fost rezervă, ca şi Neymar, dar aruncat în luptă în repriza secundă. Fără impact pe tabelă, golul lui Costa fiind astfel suficient pentru o victorie care o transformă pe Atletico în... pretendentă la titlu! Da, pare atât de greu de crezut, încât răspunsul la întrebarea „cum e posibil?” rămâne în ceaţă. Poate să-l aibă Diego Simeone, antrenorul. Sau poate răspunsul e chiar el, campion deja în 1996, ca jucător, cu Atletico. M-aş bucura ca fostul mijlocaş al Argentinei (peste suta de selecţii!) şi al Interului, acolo unde mie mi-a plăcut cel mai mult, în echipa aia frumoasă, cu Baggio, cu Ronaldo, cu Zanetti, să aibă o carieră fulminantă de antrenor. Ca şi cum n-ar avea! Păi deja este la acelaşi nivel european cu unul dintre foştii săi antrenori de la Inter (îl ghiciţi şi singuri...) cu o Cupă UEFA şi o Supercupă!