Gabriel MANȚĂ

Dacă despre împiedicaţi aţi citit ieri, astăzi a venit rândul înfumuraţilor, deci al steliştilor. Cum peştele de la cap se-mpute, dispreţul vine de la vârful echipei Steaua. Stoica ţine cu tot dinadinsul să păstreze doza de infatuare, chiar dacă şeful ăl mare e momentan la fereală. L-aţi văzut cum se bucura la autogolul ăla? Transfigurat, de parcă meritul ar fi fost şi al lui! Până şi numitul Mache a avut o reacţie mai naturală, şi-a astupat gura cu mâna, ca babele de la ţară când au văzut prima dată blugi rupţi. Unii jucători stelişti au căpătat şi ei accente de ego supradimensionat. Chiricheş nu mai joacă decât pentru impresari, ţine de minge mai mult şi decât Cristea! Câteva vorbe şi despre „prinţ”. În ciuda a ceea ce spunea resentimentarul Dinu despre el în studio, Cristea nu greşeşte, leagă jocul, dar nu îl luminează. L-am urmărit şi la Standard, atât cât a jucat, şi s-a situat tot pe acelaşi palier, părerea mea fiind că şi-a pierdut capacitatea de a fi decisiv. Revenind la jocul ostentativ superior al steliştilor, unii nu se puteau abţine să încerce „cracii” adversarilor, de când nu mai are concurent pe post Adi Popa abuzează de rezolvări individuale, iar Nikolic îşi bate joc până şi de el (sau în primul rând de el)! Doar Bourceanu mi s-a părut echilibrat, stăpân pe acţiunile sale, deşi putea să reacţioneze sfidător la provocările unor peluzări dinamovişti. Una peste alta, scorul dintre împiedicaţi şi îngâmfaţi a fost 1-2, dar, vă întreb, cine era de râs dacă pe final intra cine ştie cum golul egalizator, prea-modeştii sau prea-superiorii?

Din păcate, dar tipic, complexul de superioritate se transferă şi la suporteri. M-a dezgustat profund gestul steliştilor care i-au luat în băşcălie ieftină pe rapidiştii care fac greva foamei pentru a scăpa fotbalul românesc de căpuşele numite Sandu şi Dragomir. Noroc că am prin preajmă şi stelişti care nu şi-au pierdut uzul raţiunii, cu care se poate discuta. Sper să nu fie o minoritate.