Mini World Cup

N-aş zice că am aşteptat înnebunit startul acestui mini Campionat Mondial care se desfăşoară, conform tradiţiei, ca o avanpremieră a adevăratei Cupe Mondiale de la anul, în primul rând pentru că văzusem precedentele două ediţii şi trăsesem concluzia (logică până la un punct) că e o chestie cumva artificială, forţată, văzută ca o corvoadă tocmai de cei care ar trebui să o onoreze prin prestaţiile lor: fotbaliştii înşişi. De ce? Păi, în primul rând pentru că e plasată cum nu se poate mai prost, în toiul ipoteticii vacanţe de care ar trebui să beneficieze şi domniile lor, după câte 9-11 luni de muncă grea în majoritatea cazurilor. Sigur că una este munca unui Iniesta sau a unui Pirlo şi cu totul alta a unui japonez sau tahitian (oare aşa s-o fi spunând corect?, că nici cu ăia din Trinidad – Tobago nu sunt încă lămurit!), veniţi din nişte campionate pe lângă care cele online sunt de-a dreptul obositoare şi îndârjite. Ceea ce m-a surprins însă încă de la primul meci (Brazilia – Japonia) şi a continuat cu celelalte două văzute până acum a fost implicarea totală, aproape de sacrificiu, a tuturor fotbaliştilor, de parcă ar fi venit după 2-3 etape de început de sezon. A fost aproape neverosimil să-i văd pe alde Soldado ori Balotelli alergând ca demenţii, şutând din orice poziţie şi, evident, în cele din urmă înscriind. Asta, ca să nu mai vorbesc şi despre bijuteria de gol a lui Neymar, proaspătul barcelonez. Concluzia e că acest turneu trebuie urmărit. Poate nu în întregime (nu văd ce m-ar putea face să pierd noaptea şi pentru un Tahiti – Nigeria, după o alta în care am văzut Spania – Uruguay), dar în mare parte, măcar aşa, de acomodare pentru adevăratul Mondial, cel din 2014, care e evident că se va desfăşura la aceleaşi ore, deci e bine să ne reglăm bioritmul încă de pe acuma. Oricum, la anu', pe vremea asta, mulţi vom fi încercănaţi...