Doru POPOVICI

Butonând ca un nebun, am reuşit să văd live toate meciurile adversarelor noastre. N-am reuşit să-i urmăresc în direct tocmai pe ai noştri, însă am văzut a doua zi înregistrarea integrală a partidei, din care am înţeles câteva chestii, parcă totuşi uşor diferite de ale altor comentatori sau ziarişti. S-o luăm pe rând, în ordinea în care ne vom confrunta cu ei.
Mai întâi Ungaria. Spre deosebire de primul lor meci cu Olanda, în care mă impresionaseră chiar dacă luară în cele din urmă bătaie, de data asta, contra Belarus, ungurii au fost absolut anonimi: o echipă oarecare, cu nimic superioară celeilalte, jucând un fotbal anost, lipsit de orizont, de sclipire. Iar un 1-1 cu Belarus, vă rog să mă credeţi că e mai prost decât un 1-1 cu Australia, cât era la noi la jumătatea meciului. Nu ştiu pe unde joacă ungurii, dar citind într-un ziar echipele unde evoluează australienii, a-i învinge cu 3-2 nu-i chiar un rezultat prost. Chiar dacă nu joacă la mărimile Europei, totuşi vreo 15 joacă la echipe de pluton din campionate foarte tari, de exemplu la Aston Villa. În mod normal ar trebui să batem Ungaria cu un 2-0 sau 2-1, după care vine meciul cu Olanda.
Dincolo de elanul specific lor, olandezii mai au ceva cu adevărat periculos: nişte atacanţi pe care când îi apucă pandaliile n-ai cum să-i opreşti. Per ansamblu însă, chiar dacă au dominat meciul cu o Italie care se ştie că în amicale nu se omoară cu firea, jocul lor e stereotip. Iar când sunt atacaţi, cum s-a-ntâmplat în ultimele 20-25 de minute, se pierd complet: fundaşii lor sunt mai greoi, mai rudimentari şi mai bezmetici decât ai noştri. Vorba-i: putem noi să atacăm? Dacă da, le dăm sigur gol.
Cât priveşte Turcia, aici lucrurile sunt clare: fotbalul lor cândva luminos (2002, la World Cup, în Coreea şi Japonia) e de mult timp îngropat. Credeţi-mă, Turcia nu contează.
Rămâne doar chestia aia eternă la noi: n-are cine să ne bată. Numai să nu ne batem singuri.