Doru POPOVICI

Cică de vreo 40 de ani n-a câştigat Granada vreun meci împotriva Real-ului. Trebuia să apară un Torje în echipă ca minunea să se producă. Ori un Ronaldo în partea cealaltă, pentru ca minunea să fie dublată de o dramă: singurul autogol pe care golgheterul l-a marcat vreodată s-a dovedit cu adevărat decisiv, rămânând singura modificare de pe tabela de scor. Aţi urmărit meciul? L-aţi văzut pe Ronaldo turbat de ceea ce făcuse, încercând după asta să repare stricăciunea şi reuşind, fix invers, să strice tot ce se putea? N-am văzut niciodată vreun fotbalist care, preţ de o repriză şi ceva, să tragă (evident total aiurea) exact în clipa în care ajungea mingea la el, indiferent că e la 8 sau la 45 de metri de poartă, pe dreapta sau pe stânga. A ieşit din chestia asta aşa un haos, încât nimeni nu se mai înţelegea cu nimeni. Peste toate, Mourinho pare şi el să fi scăpat situaţia de sub control, începând cu formula de start (eu nu l-aş introduce nici pe foaia de joc, ca rezervă, la Rapid Suceava, pe numitul Callejon) şi continuând cu schimbările din timpul meciului, una mai aiurea decât cealaltă. În sfârşit, campionatul e terminat de mult, Copa del Rey pare şi ea să se care, ne mai rămâne „premiul de consolare” numit Champions' League! Exact din acelaşi set de întâmplări neverosimile face parte şi victoria lui Ajaccio contra Lyon; cică tot 40 de ani au trecut şi acolo de la precedenta. Şi din nou şi-a băgat coada un român: e vorba, desigur, de Adi Mutu, cel care a marcat două din cele 3 goluri ale sicilienilor, primul la scorul de 1-1, deci cu adevărat decisiv. Dacă n-aţi urmărit partida, probabil că nu mă credeţi, dar Mutu a făcut ce n-a făcut toată viaţa, inclusiv pressing în minutul 90+3! Ca să nu mai vorbim de penaltiul marcat tot atunci: şut cinstit, sec, la semiînălţime, la colţ, pe care nu l-ar fi apărat nici un portar de pe Terra, chestia care mi-a readus în memorie penaltiul bătut tot de el contra Italiei, la Euro 2008, în bătaie de joc, în sictir... Să-i fi venit minţile la cap lui Adi? Ar fi bine, chiar dacă niţeluş cam târziu, oricum la timp pentru a reveni la Naţională. Pe care, în ultimii 40 de ani, n-am văzut-o jucând atât de prost ca în meciul cu Polonia. De fapt, 46, de la celebrul Elveţia – România 7-1 de la Zurich, din 67! Tot 46 de ani părea să aibă şi Chivu, când a alergat după ăla pe care l-a ajuns totuşi ... la timp pentru a-l cosi în careu şi a primi roşu! Eu l-aş chema şi pe el la Naţională. Cam peste 40 de ani.