Doru POPOVICI

Înainte de a fi un fotbal al performanţei, al nostru este unul al entuziasmului fără măsură şi adesea fără justificare. Nu există campionat la începutul căruia să nu aflăm că vreo 5-6 echipe sunt ca şi câştigătoare ale competiţiei, prezenţa la final pe unul din locurile de Europa League fiind privită ca un dezastru. De regulă, vreo 3-4 din astea ajung să se bată pentru supravieţuire, iar câte una sau două chiar ajung în B, în loc de Champions' League, ceea ce ar putea fi privit ca accident, dacă n-ar fi devenit deja tradiţie. Acelaşi entuziasm, se manifestă şi la cele care chiar ajung să participe la competiţiile europene: înainte de primul meci din grupe sau chiar din preliminarii, toate sunt calificate în faza următoare, indiferent care este aceasta şi indiferent de numele adversarului. Exemplul la zi este cel al deja calificatelor noastre în primăvara Europa League. Dacă la Cluj se manifestă oarecare moderaţie, şansele în dubla cu Internazionale Milano fiind apreciate ca egale, la Steaua treaba e ca şi rezolvată, patronul aşteptând doar finala, ba şi asta fiind aproape câştigată. În aceeaşi arie a entuziasmului fără acoperire se înscrie şi parcursul Naţionalei, şi el absolut catastrofal de mai bine de un deceniu. Însă la începutul fiecărei noi campanii tragem fără ezitare la câştigarea grupei, locul 2, care te trimite în baraj fiind apreciat ca imposibil. Apoi, terminăm pe ultimul, iar ocuparea penultimului este privită ca un succes remarcabil. În tot acest balamuc tipic românesc, apare de-a dreptul straniu să mai găseşti vreo urmă de luciditate, de obiectivitate. Iată însă că alaltăieri am descoperit-o. Îi aparţine lui Mircea Lucescu, care are însă un enorm avantaj: a rupt practic orice contact cu fotbalul ăsta entuziast şi-atât, el evoluând în lumea normală unde nu e loc pentru aşa ceva. Ce zice domnia sa? Păi, ceea ce ştim şi noi, dar nu ştim să exprimăm: că dacă te gândeşti direct la finală, n-ajungi nicăieri. Că te opreşti fix la următorul meci. Care, întotdeauna, e singurul care contează. Că trebuie luat totul meticulos, la rând, bucată cu bucată. Că trebuie să construieşti temeinic, iar apoi nu se poate să nu vină şi performanţa. Adică exact ceea ce a făcut el la Şahtior.