Gabriel MANȚĂ

Andy Murray a câştigat în America primul lui turneu de Grand Slam, să fie primit. După progresul său din ultima vreme, de când îl antrenează Ivan Lendl, putem spune că era doar o chestiune de timp. Iar odată trecut acest hop psihologic, scoţianul va fi şi mai puternic. Complexele de inferioritate care îl chinuiau pot fi considerate istorie. Este interesantă rivalitatea dintre Murray şi învinsul său din finala US Open, Novak Djokovic. Cei doi se cunosc de la juniorat, când Murray, un băiat bine clădit, îl bătea la fundul gol pe un coleg poate mai talentat, dar mult mai firav. Când sârbul s-a făcut bărbat şi a trecut de la floretă la sabie, lucrurile s-au inversat. Chiar şi anul trecut, în finala de la Australian Open, un Djokovic în toată splendoarea sa spulbera un Murray rămas parcă junior în exprimare. De atunci, Murray a evoluat constant şi de-acum orice meci al său cu Djokovic se joacă. Nu se poate spune că e peste sârb, dar nici nu se mai merge cu ochii închişi pe succesul acestuia. După victoria de la Olimpiadă în două seturi cu prelungiri, la US Open am avut parte de un prim set epic, încheiat după 90 de minute, la tie-break, adică după un fel de lovituri de departajare, ca să forţăm o comparaţie cu fotbalul. Schimburile de mingi dintre cei doi au fost dure, fără menajamente, meritul scoţianului fiind, cred eu, că nu accepta să returneze moale nici când era în dificultate. Scorul tie-break-ului a fost 12-10 şi emblematic mi se pare faptul că în tot acest timp Djokovic nu a avut nici măcar o minge de set! Avansând în meci, după efortul a două seturi lungi, Murray i-a permis sârbului să-şi revină din pumni, dar în decisiv pur şi simplu l-a epuizat, aducându-l într-o stare în care nu ne mai aşteptam să-l vedem. Cu acest succes, Murray urcă pe 3 în clasamentul ATP, în spatele lui Federer şi Djokovic, dar în faţa lui Nadal. Apropo de spaniol, Djokovic ajunsese să procedeze ca Nadal la unele schimburi în care era plimbat stânga-dreapta de Murray, lovind mingea şi apoi făcând piruetă pentru a reveni. Anul trecut comentatorii se întrebau de ce procedează astfel Nadal, iar răspunsul se afla în fragilitatea genunchilor săi. Pe zgură îşi permitea să se ducă în patinare pentru a rămâne cu faţa la joc, în timp ce pe suprafaţa dură s-ar fi oprit mai din scurt, ceea ce i-ar fi solicitat mult mai tare gleznele şi genunchii.

În final, o erată fotbalistică, scorul de 1-0 dintre Olanda şi Turcia, pe care-l consideram mincinos, chiar aşa era din moment ce de fapt a fost 2-0. În cazul ăsta, a devenit de-a dreptul gogonat!