Gabriel MANȚĂ

Fiind plecat prin ţară cu minifotbalul, n-am apucat să văd nici măcar un meci al lui Federer de la Wimbledon, spre deosebire de colegul de rubrică. Dar triumful lui Roger m-a bucurat atât de tare, încât am făcut ceva ce nu concep la evenimentele sportive: am văzut finala în reluare. Ca şi anul trecut, Wimbledonul a schimbat liderul ATP. În 2011, prin prima sa victorie pe iarba tot mai tocită a Londrei, Djokovic îl detrona pe Nadal. Acum a revenit Federer, într-un fel în care numai el a continuat să creadă. Sunt aproape patru ani de când Nadal îi luase faţa în clasament la doar o săptămână, una singură, de recordul lui Sampras. De atunci, an după an, şansele de a reveni în vârf scădeau în mod firesc, de aceea, cu atât mai mult, performanţa sa este ieşită din comun. Dar şi Federer este un sportiv ieşit din comun, consideraţiile logice despre potenţialul său pot lesne eşua în derizoriu. De-acum Federer poate face orice. A înfipt steagul undeva, prea departe pentru toţi care ţin racheta în mâini în prezent. Se poate opri, după cum poate merge şi mai departe. Pe iarba asta, aceeaşi, se va întoarce foarte curând pentru a încerca să obţină şi un aur olimpic. Rafa Nadal, eliminat devreme la Wimbledon, va fi şi mai îndârjit să-şi apere medalia cucerită în 2008.

Nu ştiu de ce, deoarece clipa bilanţului pare îndepărtată, mi-am amintit cum am auzit eu prima dată de Federer, acum mai bine de 10 ani. Aveam un coleg de redacţie cam guraliv, grăsuliu, care se lăuda că e bun jucător de tenis, lucru de care mă cam îndoiam în sinea mea. Nu aveam să aflu niciodată dacă era aşa de bun pe cât se pretindea, dar el a fost cel de la care am aflat prima dată de Federer. Îl lăuda în exces, pretindea că sigur va fi viitorul număr unu. Cum pe vremea aia nu prea se transmiteau la teve turneele, a mai durat ceva până să-l văd şi eu cum arată, cum joacă. Din când în când, aflam despre noile isprăvi ale celui pe care îl numea deja „băiatul meu”. Şi a venit şi momentul în care l-am privit prima oară jucând pe pletosul cu bentiţă. La început, transferul de antipatie dinspre colegul meu a fost concret, mai ales că Federer avea acea mină de „Eu, robotul” a lui Asimov. Îmi părea rău că Agassi, favoritul meu încă de la sfârşitul anilor ‘80, era pe final şi nu-i putea face faţă noului as (6 meciuri, 6 înfrângeri!). Dar l-am descoperit pe Federer la timp, când am văzut în ce mod poate fi învins. Am simţit că simte, că nu e el robotul.