Mi-a plăcut mult această inspirată formulare a unui coleg, privind jocul Spaniei la acest campionat european. Culmea, în finală, tocmai când a ridicat nivelul, ceea ce mulţi n-o credeau capabilă, Spania şi-a adjudecat posesia doar conjuctural, în urma superiorităţii numerice căzute pleaşcă. După primul mitan, italienii erau cei care avuseseră mai mult mingea la picior, dar golurile fuseseră în poarta lor. Această repriză a fost şi singura în care Italia a iluzionat că ar mai avea ceva şanse. Cu ceva şansă şi un gol marcat, poate că Prandelli nu s-ar fi aruncat la schimbarea lui Cassano încă de la pauză. Italia a fost ca un jucător de tenis necotat ca favorit care se taie în finală, iar această ultimă impresie este şi cea mai apropiată de adevărata ei faţă. Nu-i exclus ca această faţă să se fi descoperit mai repede, în semifinală, dacă Pirlo nu scotea acea minge de pe linia porţii, la 0-0. Apropo, la acel meci mi-a plăcut ironia unui spectator polonez care venise îmbrăcat în... instalator!
În fine, s-a dus şi acest turneu final, prea bine, fiindcă devenise cam obositor, poate şi din pricina plictiselii induse de faptul că marea favorită ieşea mereu la suprafaţă, orice s-ar fi întâmplat. Chiar şi când a ajuns la lovituri de la 11 metri cu Portugalia, numele lui Casillas părea o garanţie suficientă pentru a tempera emoţiile. Finala a fost dezamăgitoare, dar nu din vina Spaniei, ci a alegerilor ghinioniste făcute de Prandelli, ca să nu le numim neinspirate. Ce să schimbe un jucător ca Motta la 0-2 cu Spania?! Ofensiv vorbind, italo-argentinianul e recunoscut prin loviturile sale de cap, dar un asemenea plan mi se pare cam simplist pentru un tehnician de talia lui Prandelli. Iar când Motta s-a mai şi rupt, după doar câteva minute, se putea trece direct la festivitatea de premiere, măcar aşa s-ar fi evitat acele două goluri din final, care aruncă o umbră nemeritată asupra prestaţiei Italiei la aceste europene. Aşa cum şi Pirlo a ieşit pe uşa din dos, în timp ce Iniesta a fost desemnat din inerţie jucătorul turneului!