Doru POPOVICI

Ca întotdeauna la spartul târgului, ne confruntăm cu o sumă de bizarerii pe care parcă nici să le demarcăm ori să le înfierăm în scris nu ne mai vine. Ne-o fi ajuns şi pe noi lehamitea din teren pe care o vedem aproape la fiecare meci. Înainte de a scrie câte ceva despre „derby de România” care nici ca poreclă nu mai are haz din moment ce îl joacă două echipe care s-au dezvăţat de a ajunge în Champions’ League, aş vrea să vă rog să rememoraţi câteva secvenţe din celălalt meci presupus disputat al acestei săptămâni, cel de la Galaţi. Acolo unde era de aşteptat să iasă scântei, dat fiind conflictul de acum puţini ani, când cele două echipe se duelau în reclamaţii şi contestaţii, miza fiind care dintre ele urma să se facă de râs (şi s-a făcut!) în Europa League. În loc de scântei, a ieşit un blat de toată mândreţea, în stilul clasic omologat încă de pe vremea Cooperativei care avea un capăt la Bistriţa, iar celălalt fix la..., aţi ghicit, Galaţi. După ce Vasluiul a înscris normal, a urmat egalarea anormală (din cauza execuţiei bizare a autorului), neplanificată şi deci păguboasă. După fireasca reaşezare a scorului, deci când s-a făcut 1-2, iar letargia i-a lovit pe vasluieni, ăia de la Galaţi au continuat să joace, că doar dăduseră spectatorii bani. În preţ însă se pare că nu intrau şi mai mult de 3 goluri, astfel încât în prelungirea programului de divertisment s-au derulat momente vesele: pătrunderea pe dreapta, om singur cu portarul. Şutul a venit însă olecuţică mai târziu, fix în ăla în care venise prin alunecare mai mult aşa, pentru efectul scenic. Oricum, riscantă lucrare. Aşa încât la următoarele două pătrunderi am asistat la o pasă elegantă către portarul advers, mimarea şutului nereuşind, iar apoi la o autopiedică la marginea careului, cu mingea la picior. Cu acest prilej am înţeles că: 1) Între Porumboiu şi Dorinel conflictul a fost stins, 2) Că pacea s-a aşternut pe meleaguri moldovene şi 3) Că Nea Jean tare fericit trebuie să fie văzând că opera-i de-o viaţă este vădit nemuritoare.