Doru POPOVICI

Finala Europa League a venit şi s-a cărat ca nouri lungi pe şesuri. Iar în urmă-i ce-a rămas? Păi, mai întâi de toate, un lung şir de mirări. Ne mirăm ca proştii de cât de bine a ieşit totul. Ne mirăm că avioanele au aterizat, s-au parcat şi au decolat conform orarului fixat, deşi niciodată Otopeniul n-a avut (şi hăt de-acum înainte n-o să mai aibă) parte de una bucată aterizare / decolare la fix 2 minute. Ne mirăm că nu s-au buşit şi ne mirăm că n-au dat pe pistă peste maşini ale Salvării sau câini vagabonzi. Ne mirăm că antrenorii celor două echipe, atât înainte cât şi după finală, n-au avut decât cuvinte de apreciere unul la adresa celuilalt, la adresa propriei echipe şi a celei adverse. Ne mirăm că iarba a rezistat. Ne mirăm că n-a plouat. Ne mirăm că la început ambele galerii au aplaudat ambele echipe (în loc ca fiecare din ele s-o huiduie pe ailaltă) dar mai ales la sfârşit, înainte să se pupe între ei, câştigătorii îi mângâiau şi-i îmbrăţişau pe învinşi. Am mai sesizat mirarea că la un meci cu asemenea miză şi jucat la o viteză, pentru noi, cosmică, n-a existat nici măcar o intrare grosolană, mârlănească. Ne-am mirat cu toţii (poate mai puţin noi, ăştia care eram în viaţă când Pele, la 17 ani, dădea două goluri în finala Campionatului Mondial) de uşurinţa cu care portarul şi un fundaş de la Bilbao au fost driblaţi, iar chestia s-a amplificat când aflarăm că unul are 18, ălălalt 19 ani. Cum adică: să-i bagi la vârsta asta pe teren!? Adică dacă nu-i o gloabă „cu experienţă” (doar experienţa înfrângerilor, eventual) n-are ce căuta la un asemenea meci, Foarte mult mi-a plăcut mirarea lui Oprescu, primarele: „A ieşit, sincer, mai bine decât mă aşteptam!”. Rău am ajuns dacă normalul ne miră. Peste toate, cei care au citit ieri „Gazeta sporturilor”, tare trebuie să se fi mirat văzând pe prima pagină galeria lui Atletico: oameni fericiţi, veseli, luminoşi, în dungi roşii şi albe. Tot la câte 6-7 de-ăştia era câte unul alb-verde! De la Bilbao, adică. Nimeni nu părea să fi fost înjunghiat. Iar roş-albii nu văzuseră în prezenţa ălorlalţi o „provocare”, chestie care cred că cel mai mult i-a mirat pe doi idioţi numiţi Alexandru Tudor şi Claudiu Niculescu.