Doru POPOVICI

La ora când citiţi această rubrică, Ronnie O’Sullivan îşi va fi încununat prestaţia uluitoare de la Sheffield cu un nou titlu, al patrulea, de campion mondial la snooker. Am văzut în cele două săptămâni ale turneului atâtea surprize, atâtea rezultate anapoda (bătaia soră cu moartea luată de Hendry, eliminarea lui Judd Trump şi a lui John Higgins încă din primele tururi etc.) încât e aproape surprinzător să vezi şi această revenire la normalitate. E drept că în cazul lui Ronnie, cuvântul „normalitate” e uşor hazardat, din moment ce întreaga-i carieră este punctată de momente de o bizarerie aparte, punctul culminant atingându-l la conferinţa aia de presă de la open-ul Chinei de acum vreo 4 ani, când le-a dat ziariştilor o temă de cercetare fără precedent în istoria sportului. Vă mai amintiţi, da? Intrat într-un     con de umbră de vreo doi, trei ani încoace, în mare parte pe fond psihic, Ronnie a avut cândva, la sfârşitul anului trecut, o tresărire de orgoliu: cine sunteţi voi, mă, să mă puneţi pe mine să joc în calificări? Şi zău că avea dreptate. Ca să vă aduc în plan fotbalistic, e cam aceeaşi chestie cu aia pe care o spusese cândva Ioan Chirilădespre naţionala Braziliei: anume că Brazilia ar trebui să fie veşnic campioană mondială din oficiu, iar Campionatul Mondial să desemneze doar echipa de le locul 2. Care, eventual, să devină challanger-ul Braziliei, cam ca la box. Ei bine, Ronnie este Brazilia din snooker. Nimeni pe lume nu execută lovituri ca el, nimeni nu are viteza lui în joc. Au văzut nenumărate meciuri în care a lovit bila exact în momentul în care aceasta se oprea. De şi mai multe ori l-am văzut lovind exact în clipa în care arbitrul îşi lua mâna de pe bila pe care tocmai o repoziţionase. Ei bine, în această finală, în care la jumătatea ei Ronnie îl conduce pe Ali Carter cu 10-7 (dar putea fi foarte bine 13-4, diferenţa fiind alcătuită din framurile pe care mi s-a părut că i le-a cedat lui Ali ca să-i mai treacă din supărare), l-am văzut pentru prima oară în mulţi ani gândind loviturile. Un Ronnie care stă să analizeze e cu totul neobişnuit. De aici trag concluzia că minte când zice că s-ar putea retrage. Cred că o va face abia când Judd (un fel de Ronnie încă mai zănatec) îl va bate prima oară într-o finală mondială.