Gabriel MANȚĂ

Să începem cronologic. Bravo, Chelsea! Haideţi să nu ne dăm mai esteţi decât trebuie, meritul englezilor e incontestabil, chiar dacă au săpat tranşee. Cei care spun că au făcut antijoc sunt nişte subiectivi care nu şi-au depăşit frustrarea. Dacă-i pe aşa, iată cum ar suna o „micronică” la meciul dintre David şi Goliat... David refuză jocul, preferă şutul de la distanţă, nimerind unul norocos sub bară!

Şi eu am fost de partea Barcelonei, dar mă pot bucura că roata fotbalului continuă să se învârtă, iar ghinionul lui Chelsea din înfruntarea de acum câţiva ani s-a transformat acum în pavăză la şuturile lui Messi. Să mai facem o remarcă: în perioada de inferioritate, englezii au câştigat cu 2-1! Păi înseamnă că e bun antijocul ăsta dacă reuşeşti s-o vâri în aţe de două ori. Iată-l Drogba cum se apără ca un fundaş lateral în faţa lui Cuenca, deposedează, trece ca o extremă de un încă adversar şi expediază şutul ăla din propria jumătate! A fost singurul şut pe poartă apărat de Valdes. Şi cu asta să facem trecerea spre Barcelona. De multă, mult prea multă vreme, tiqui taca suplineşte prestaţiile aproximative ale portarului. Valdes şi-a îngropat echipa şi cu Real, la primul gol a fost coautor, iar la cel al lui Ronaldo nu l-a ajutat inteligenţa în a aprecia progresia liniară a portughezului (Casillas n-ar fi luat golul ăla, sunt convins). Iar marţi seara Valdes şi-a încununat opera bezmetică expediindu-l pe Pique la infirmerie şi ieşind hazardat la primul gol, o invitaţie la lob. Oricum, chiar şi aşa, dacă Barcelonei i-ar fi funcţionat tracţiunea anterioară în parametri normali, n-ar mai fi contat cine era în poartă. Dar când, în repriza secundă, cu om în plus, ai un ritm de o ocazie la 10 minute, se poate întâmpla să nu vrea să intre. Are şi mingea personalitatea ei.

Pentru ca totul să fie pe dos, şi la cealaltă semifinală s-a calificat outsider-ul, dar se poate spune fără teama de a greşi că Bayern a meritat. Nemţii au refuzat să accepte superioritatea teoretică a adversarilor şi au dominat-o pe Real la ea acasă. Îmi declar toată admiraţia pentru Iker Casillas, portarul care îţi ţine mereu echipa în joc, invers ca la Barcelona. Era cât pe ce să scoată până şi penaltiul lui Robben, din timpul regulamentar! Iar la loviturile de departajare şi-a resuscitat echipa când nimeni nu mai credea. Putea face mai mult? Da, putea să dea şi gol, dacă-l lăsau vedetele să execute. În ceea ce-l priveşte pe Mourinho, a ratat deocamdată poziţia de guru al antrenorilor, trei trofee cu trei echipe diferite, dar sunt convins că va mai avea ocazii. Nici el nu e infailibil, după cum n-a fost nici Barcelona. Dar el, Mourinho, trebuie să-şi asume meschinăria din meciul tur, acolo unde s-a pierdut de fapt calificarea.

Ce rămâne acum pentru cei doi granzi neconsolaţi din Primera? Probabil câte un trofeu intern de căciulă, dar mai ales o cursă furibundă între Ronaldo şi Messi pentru titlul de golgeter. Îi văd pe amândoi pe lista marcatorilor în fiecare din aceste patru etape rămase.