Doru POPOVICI

Da, am avut dreptate şi mă bucur mai mult ca oricând. Bucuria nu se bazează în acest caz pe principiul capra vecinului, ci pe fenomenul de suprasaturare pe care mi l-a indus Barcelona, mai ales în ultimele câteva luni, după cum afirmasem tot aici, în ziarul de sâmbăta trecută. Fenomenul Barcelona „şi-a trăit traiul”, cum zice vorba străveche, care confirmă cu „... şi şi-a mâncat mălaiul”. Aici apare diferenţa: Barca şi-a luat „mălaiul””, timp de vreo 3 ani cucerind tot ce se putea, recompensele fiind proporţionale, dar de mâncat mi-a mâncat mie (şi altora) sănătatea cu jocul ei împotriva naturii. Căderea, survenită logic dar într-un moment oarecum neaşteptat, s-a produs tocmai când visul de mărire al lui Pep şi al celorlalţi se arăta mai vioi ca oricând: în campionat mai aveau de recuperate doar 4 puncte, iar în Champions’ League dăduseră peste o Chelsea care-şi cam prăpădise toate celelalte obiective. Şi iată cum într-o săptămână, una singură, s-a ales praful de toate: un singur punct din şase posibile cu Chelsea, o înfrângere umilitoare cu Real pe propriul stadion. Citesc şi mă cutremur: cică în ultimii 3 ani, Barcelona n-a pierdut niciodată două meciuri consecutive! În tot acest timp, m-am întrebat de nenumărate ori de ce pe toţi adversarii îi cuprindea uimirea şi chiar admiraţia în faţa jocului cretin de pase al Barcelonei, în loc să se înfigă în jucătorii ei. Nu brutal, ci doar hotărât. Exact cum au făcut-o Chelsea şi Real. Peste toate, ieşirea din scenă (fiindcă sper că vă e clar că mortul de la groapă nu se mai întoarce) a Barcelonei a fost alcătuită dintr-un lanţ de umilinţe fără margini: a avut 4 bare cu Chelsea (2 la Londra, 2 în retur), dintre care una a fost chiar penalty-ul ratat de Messi; a avut, în 3 meciuri, 2 reprize în care n-a tras nici un singur şut pe poartă; a fost bătută acasă de Real, golul înfrângerii venind tocmai când se bucura de egalare şi spera chiar în victorie, ba şi înscris de duşmanul de moarte, Ronaldo; a avut 2-0 (deci calificată) şi om în plus până la final, dar a fost egalată; în sfârşit, Messi, fotbalistul-minune, părea un nimeni prin comparaţie cu Drogba şi Ronaldo. Iar un lob ca acela de la primul gol al lui Chelsea le-a făcut uitate pe toate ale lui Barcelona a ajuns la capăt. Iar noi, la mântuirea de cele 782 de tiki-taka pe care n-are decât să le facă în continuare dacă altceva nu ştie ori nu poate.