Doru POPOVICI

Pe vremea Ăluia, una din metodele considerate eficiente în lupta contra şpăgii era aşa numita „rotaţie a cadrelor”: prim secretarii, miliţienii, directorii de instituţii erau frecvent mutaţi, cu loc de muncă, serviciu, familie, dintr-un judeţ în altul, tocmai spre a nu apuca să-şi creeze prea multe relaţii care să conducă la apariţia vreunei încrengături/caracatiţe de tip mafiot. La vremuri noi, obiceiul ăsta a cunoscut o firească reevaluare, în două direcţii distincte: funcţiile barosane (de la primar până la preş. de Federaţie ori Ligă de Fotbal) tind către eternizare, cele mai mici (directori de instituţii ori antrenori de fotbal) aflându-se într-o mişcare browniană desfăşurată la o viteză neverosimilă. Rămânând pe tarlaua fotbalului, constatăm şi un alt fenomen, cumva atipic faţă de cele relatate mai sus: o mişcare de du-te vino, practicată atât la nivel de club cât şi la cel individual. Sunt echipe care schimbă nu 2 antrenori, ci câte 5-6 pe campionat, însă unii nici n-apucă bine să fie daţi afară de proşti, că sunt reangajaţi pe post de salvatori. Există şi nişte nume care par abonate la acest tip de prestaţii, cu toţii fiind urmaşi ai legendarului Halagian, ale cărui veniri-plecări de la Argeş, Bistriţa ori Dinamo erau văzute mai mereu ca providenţiale (venirile) sau măcar ca dătătoare de un nou avânt (plecările). Tot la Dinamo, mai ales în zilele când „Procuroru’” făcea legea, campion al dus-întorsului era „Ţânţaru’” (devenit mai degrabă „Balena” la ultima lui prestaţie meteorică lângă Circul de Stat), a cărui principală (dacă nu chiar singura calitate) era cea de fin al naşului. Naşul fiind „Procuroru’ . Numele cel mai des rulate sunt, desigur, cele ale domnilor Puriu’, Săpăligă şi Fălcosu’, legaţi pe veci, dar în etape scurte, de banca lui Dinamo, dar şi de ale altora dispuşi să pună botu’, plus banca din tribune, pe perioade ceva mai lungi decât cele petrecute pe teren. Aceşti domni, cu performanţe mai degrabă verbale decât fotbalistice, în fond nişte păcălici, au un contracandidat de marcă tocmai în tranşeele adverse: domnul Stoichiţă, un nume de rezonanţă prin Caraibe şi, presupun, Vanuatu, deţinător al unei porecle, Lippi, care, uşor modificată, conduce la titlul de azi al rubricii.