Gabriel MANȚĂ

Încheiem un an pe care mulţi dintre noi suntem tentaţi să-l încadrăm la „bine că s-a dus”. Dar cumva ne întrebăm dacă avem motive să credem că ăsta de vine o fi mai breaz. Fiecare am avea perspective strălucite, însă la scară mondială destinele individuale pot fi aliniate. De-aia ieşim mai bine prin comparaţie. Cine a văzut scenele de la înmormântarea nord-coreeanului, care ar fi făcut să îngălbenească de invidie orice bocitoare de la noi, nu se poate să nu se fi bucurat că astfel de lucruri se întâmplă acolo, la ei. Deci suntem încă prea bine. S-ar putea ca anul 2011 să fi fost unul bun.
Îl mai ştiţi pe Bănel? Un fotbalist cu etichetă muncitorească. Aproape că-şi striga fericirea în interviul recent acordat. Credeţi că e mai bun, că nu mai dă centrări în primul adversar sau prin spatele porţii? Nu, dar spectatorii şi ziariştii de acolo nu le contabilizează. Nici n-ar avea rost. Numai că la naţională răbdarea noastră nu se poate întinde pe câteva meciuri, ca a francezilor, nici măcar pe un meci întreg. Pe Bănel, cel de la St. Etienne, nu-l putem avea. A fost de ajuns să se rupă de balamucul de la Steaua, să ajungă într-un mediu normal şi iată-l! Acum are încredere, bucurie în suflet, iar asta se simte în realizări. Să ne bucurăm şi noi pentru el, că doar a suportat destule şi din partea noastră, şi din a altora, pentru a ajunge în cele din urmă să se simtă bine în pielea lui. Chiar să fi fost anul 2011 unul bun?!
Noi, pasionaţii de sport, să ne amintim mai des de Mihăiţă Neşu, tot fotbalist şi el. Şi să-l admirăm. Cu puterea minţii, am putea trăi o zi din viaţa sa. Una singură şi ar fi de-ajuns să nu mai privim încruntaţi la viaţa noastră. Gândiţi-vă, băiatul ăla ar vrea să simtă că îl pişcă ţânţarii! Când ne dor oasele sau muşchii de la atâta muncă şi efort, suntem binecuvântaţi. Anul 2011 sigur a fost unul bun.