Doru POPOVICI

Am aşteptat cu mare emoţie finala Campionatului Mondial al Cluburilor, competiţia aia fără niciun rost în care indiferent cine joacă în preliminarii, în finală ajung tot campioanele Europei şi Americii de Sud. Continentele în care fotbalul fie a fost inventat (Europa), fie a fost reinventat. Nu vă lăsaţi păcăliţi de antecedentele mele, de relaţia mea sentimentală cu Real Madrid: am aşteptat finala nu ca pe o eventuală răzbunare împotriva Barcelonei (la o săptămână după cea mai recentă umilinţă, 1-3), mai ales că la ora începerii meciului de duminică, în clasamentul Primerei pe primul loc, cu 3 puncte în faţă. Se afla de vreo 12 ore Real. Atunci? Ei bine, tot ce mă interesa, dincolo de victoria Barcelonei pe care nu o pusesem la îndoială nici o clipă (dovadă pariurile jucate: 1 pauză, 1 final) vroiam să-l văd la lucru într-un meci serios, altundeva decât în campionatul său ori în naţionala Braziliei, pe fenomenalul Neymar, mai ales că veştile de ultimă oră ziceau că neruşinatul semnase deja, acolo, în Japonia (de fapt, mai degrabă „bătuse palma”, cică) cu o altă echipă decât cea la care e aşteptat de o vreme. Cu Barcelona, adică, în loc de Real, singura echipă, ziceam eu până alaltăieri, care-l merită. Mai ales că în ultimii ani, în acelaşi mod îl rataserăm şi pe Ibrahimovici, un altul care, când zice că el e cel mai bun din lume, ştie ce spune. În orice caz, „Ibra” ar fi fost cel mai bun din lume pentru Real. La fel, ziceam eu, stau lucrurile şi cu Neymar. ... Şi a început meciul: pasă- pasă- pasă- pasă, şut, gol. 1-0. Neymar, în prim-plan: Messi dăduse golul, dar camerele ni-l arătau pe Neymar. Complet debusolat, era clar că nu înţelegea, cât e el de brazilian, ce fac ăia cu mingea. Mai trec câteva minute. Pasă- pasă- pasă- pasă, başca nişte călcâie, nişte întoarceri, nişte fente, şut, gol, 2-0. Camera? Pe Neymar. Privire pierdută, părea anesteziat. Golul 3 a venit ca ălealalte două, pân’ la pauză. După el, camera s-a mai oprit o dată pe Neymar. Ştiţi dv., copilul-minune, ăla după care aleargă de vreun an, şi Real, şi Barca. Avea de data asta privirea de căprioară fugărită de lup. La începutul reprizei a 2-a, s-a întâlnit pentru prima oară cu obiectul: l-a lovit în cap o centrare, de a sărit mingea până-n tabelă. A 2-a oară, în minutul 87: s-a dus să bată un corner! Problema nu e scorul, 4-0, ci dacă ăasta micu’ mai vrea în Europa. La cât a arătat. Probabil că s-ar bucura să-l ia Cheltenham, de prin Liga a IV-a englezească. Nu că n-ar şti, dar dacă ăilalţi nu te lasă s-o arăţi, ce le faci? Cât despre Real, mai vedem... Poate totuşi, Ibrahimovici.