Gabriel MANȚĂ

Mourinho n-ar trebui să fie prea supărat că Getafe, cunoscută ca Geta, pe numele ei de domnişoară, i-a furat bucuria de a fi el primul care s-o bată pe Barcelona. Bine, poate că nu va fi nici măcar al doilea, dar deja un egal în El Clasico înseamnă avantaj pentru Real. După această înfrângere neaşteptată din suburbiile Madridului, Guardiola va trebui să abordeze marele meci la victorie, pentru că orice alt rezultat va înfige ideea de titlu în minţile madrilenilor. Sezonul trecut, ba chiar şi la începutul sezonului acesta, Realul nu a făcut faţă presiunii mentale de a câştiga etapă de etapă. Că Barcelona bătea peste tot părea ceva axiomatic, dar de când morişca blaugrana a început să se învârtă în gol moralul albilor a săltat sensibil, iar acum ei sunt cei care par inexpugnabili. Sigur, oamenii Barcelonei se pot mobiliza şi face un meci mare la Madrid, dar pe termen lung angrenajul pare că s-a cam uzat. Inclusiv Messi, deşi judecat în ansamblu el nu joacă prost, doar că nu mai livrează genialităţi pe bandă. La meciul cu Getafe a avut şi puţin ghinion, însă un egal nu folosea echipei decât la capitolul imagine, adică tot s-ar fi îndepărtat multişor de lider, dar măcar ar fi rămas neînvinsă. Sigur, Barcelona a avut şi acel gol anulat pentru ofsaid, însă nu cred că i se pot scoate ochii tuşierului pentru acea semnalizare. Să distingi printr-o pădure de picioare că un fundaş a ciupit mingea şi, pe deasupra, să mai şi procesezi faza la viteza aia, mi se pare la limita capacităţilor umane.

Care limite, alţi arbitri asistenţi şi le forţează! Intuiţi, desigur, că am revenit pe plaiurile noastre, mai precis la asistentul Cristi Nica. Vă amintiţi că acesta a fost al doilea arbitru, după Adrian Vidan, care a vorbit despre nepotismul practicat de Avram şi gaşca sa. Pe vremea aceea ar fi suflat şi în iaurt, căci ar fi fost curăţat imediat dacă ar fi semnalizat un gol precum cel incert al Rapidului şi, consecutiv, s-ar fi băgat peste central să impună un penalty fantasmagoric în favoarea Stelei. Acum, scăpat de sub „dictatură”, ca şi noi în 1990, dar fără ghilimele, Nica simte enorm şi vede monstruos, dar realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta decât cea văzută prin gaura de la steag.