Doru POPOVICI

Acum vreo lună, scriam tot aici că am avut uriaşul noroc de a nu vedea derbiul dintre Dinamo şi Rapid fiindcă la aceeaşi oră mă aflam la Arenele Romane, la concertul lui Bryan Ferry. Ei bine, bunul Dumnezeu se pare că mă ocroteşte în continuare: n-am văzut nici Steaua - Rapid, tot datorită unui concert! Luni, la Iaşi, am avut fericirea de a-i vedea la lucru pe Ten Years After, legendă între legende, unul din cele mai bune grupuri din istoria rock’n’roll-ului. În plan fotbalistic, ar fi cam ca Liverpool ori ca Inter Milano. Cu menţiunea că tu, simplu spectator, n-ai avea niciodată şansa ca după meci să stai de vorbă şi să te fotografiezi cu Rooney sau cu Messi, în timp ce cu Ten Years After lucrul a fost pe deplin posibil, ba chiar dincolo de vis, întrucât m-am fotografiat cu fiecare din cei 4 coloşi. În timp ce eu vorbeam cu Jo, Ric, Chick şi Leo (Lyons, nu Messi), pe stadionul ăla mare din Bucureşti se petreceau lucruri care până şi la noi (unde ceea ce altora li se pare imposibil, aici e lucru comun) par de domeniul suprarealismului: într-un meci de 0-0, cu 0 la toate capitolele, s-a pornit un măcel colectiv, pe motiv de... nu se ştie. Mă intrigă doar faptul că în urma mardelii generale, arbitrul Tudor n-a găsit de cuviinţă să elimine decât un singur jucător (pe post de prostul târgului, din moment ce ăilalţi 21 au participat la tărăşenie cu tot atât entuziasm, dar au rămas mai departe pe gazonul care, culmea!, i-a răbdat pe toţi până la sfârşit). Cu atât mai bizar e faptul că şi după meci a continuat mardeala, numitul Dani Coman cârpindu-l pe co-inculpatul Prepeliţă aşa, ca o mustrare părintească pentru lipsa de respect (!!!) arătată de ăsta faţă de veteranu’ lu Peşte. Propun ca FRF, ale cărei Regulamente oricum sunt de o originalitate adânc penală, să mai introducă în oricare din ele o prevedere conform căreia pe teren să se afle nu 22 de papagali, ci 44, diferenţa fiind alcătuită din „badigarji”.

La Iaşi, la concertul Ten Years After, n-a fost nici măcar unul. N-a fost nevoie. Poate de aceea sunt încă mai fericit când în loc de „derby”-uri d-astea văd concerte d-alea.