Doru POPOVICI

Duminică seara, mai mult din întâmplare, am ajuns să aştept finala mondialelor de scrimă cu sufletul la gură şi ignorând total cele două meciuri care curgeau pe cele două televizoare. Mă gândeam, înainte de primul asalt, că va fi doar o formalitate, din moment ce fetele noastre scăpaseră de obsesia numită Italia şi de fenomenul Vezalli, aia care le-a stricat alor noastre multe bucurii de-a lungul carierei ei de vreo 20 de ani, dacă n-or fi cumva vreo 200! Apoi mi-am amintit că în proba individuală fetele noastre dăduseră peste două chinezoaice în semifinale, iar finala o jucaseră alea, nu româncele. Chiar reţinusem un nume: Li Na, fiindcă era în oglindă cu Na Li, aia de câştigase parcă la Roland Garros. M-am speriat rău când am auzit că numărul 1 de la noi, Ana Maria Brânză, era accidentată fix la mâna cu care mânuieşte arma, dar şi mai rău când am văzut-o intrând în luptă. A pierdut. Parcă 1-5 a fost scorul, iar în acel moment, pe la jumătatea meciului, chinezoaicele conduceau cu 13-8. Înainte să-mi zic că e gata, mi-a mai licărit o speranţă: poate că Brânză rămâne pe tuşă şi intră una din fetele celelalte, măcar validă, dacă nu şi performantă. A intrat, dar una care era şi ea avariată, iar pe la jumătatea asaltului s-a accidentat de-a dreptul, făcând o luxaţie sau o entorsă la piciorul stâng. Blestem!, mi-am zis. Apoi a reintrat Brânză. Nu numai că n-a pierdut, dar a întors complet rezultatul. Finalul apoteotic a însemnat un asalt pierdut, urmat de egalitate perfectă (parcă 24-24, dacă ţin bine minte) şi de „tuşa de aur” reuşită de o fată al cărei nume nici măcar nu m-am învrednicit să-l reţin. Mi-ar fi uşor să dau vina pe tensiunea în care am urmărit întreaga dispută, pe inima care dădea să-mi pocnească la ultimele două asalturi şi în prelungiri, dar adevărul e altul: eu (iar ca mine probabil că sunt peste 90% din cei preocupaţi de sport) am soft-ul ocupat de gagicile lui Dodel, de golăniile Naşului, de lătrăturile lui Becali, de ghiduşiile lui Mutu, de toate porcăriile şi tâmpeniile din fotbal, pentru ca acolo să mai rămână loc şi pentru numele unor mari sportivi de care ne vom mai aminti probabil peste un an. Şi atunci doar dacă iau titlul olimpic.