Gabriel MANȚĂ

Am fost plăcut surprins când am aflat că Google a împlinit treişpe ani, mâine-poimâine dă bacu’. M-am minunat când am aflat şi de particula aia fâşneaţă care bate lumina la viteză, cică ar deveni posibile călătoriile în trecut (eu aş vrea un loc la geam). Dar nimic nu m-a lăsat fără grai ca fabuloasa conferinţă de presă a omului care conduce federaţia de fotbal. A celui care a numit de-a lungul timpului trei foşti arbitri la conducerea actualilor arbitri, şi toţi trei şi-au tras brăţări. Cocheţi, băieţii! Dar ce-a debitat Naşu acolo nu pot compara decât cu acea sută de lei promisă mulţimii de către Ceauşescu înainte de a fugi cu elicopterul. Posibila disperare a Naşului este încă escamotată de tupeu, fiindcă mulţimea din faţa lui era formată doar din ziarişti, care nu l-ar fi linşat decât, cel mult, cu întrebări. Oare Avram avea televizor în celulă? Sau măcar ziare primeşte? Fiindcă el a fost destinatarul, mi se pare limpede. Nu ceda Sile, nu pune botul la vrăjeala procurorilor, nu da din casă. Noi, ăştia de afară, am lansat deja propaganda.

Dar ce propagandă! Aia cu purtarea sa adolescentină faţă de nevastă, cum se ţineau ei de mână, cum dansau ei, e de top. Cică asta l-ar pune la adăpost de orice bănuială. Serios, ceva mai bun n-aţi găsit, domnul Naşu? Uite, de pildă, putea fi un meloman ales, că tot este festivalul George Enescu în floare. „Se transfigura când asculta Wagner... Şi ce mult îşi iubea câinele! Ar putea un astfel de suflet sensibil să facă vreun rău pe planetă?” E, uite că Hitler a putut! Iar eu, eu nu fumez. Păi ar putea unul ca mine, care nu trage iarba dracului în plămâni, să fie altfel decât virtuos?! Ba bine că nu, şi virtuoz pe deasupra!

Una peste alta, a fost o încercare atât de naivă, încât nu se potrivea neam cu Naşu. După cum nici demisia nu e compatibilă, a ţinut să ne asigure. Moment în care închei cu refrenul unui cunoscut oltean, supărat că i-a desfiinţat ehipa: Hei, hei, Naşule, dă-te dumneata-ntr-o haltă joos...