Doru POPOVICI

Dincolo de glumele pe care aproape că m-am săturat de le tot fac la adresa „favoritelor” mele, Steaua şi Dinamo, rămâne tragicul adevăr că oricâte planuri, strategii şi, în ultimă instanţă, iluzii şi-ar face şi indiferent cât de bune le-ar fi loturile şi salariile, finalul fiecărui sezon le aduce cam aceleaşi rezultate: obiectivul anunţat iniţial s-a dezumflat pe parcurs, s-a diluat (de regulă se începe cu „Champions’ League”, continuă cu „Europa League” şi sfârşeşte prin ocuparea unui loc care le trimite, totuşi, prin Europa, dar cu tururi preliminarii, adesea finalizate prin eliminări timpurii), iar dacă ar fi să avem parte de arbitraje doar oneste, atunci ambele ar trebui să fie fericite dacă scapă de retrogradare. N-am avut parte de meciurile lor de duminică în direct, întrucât la orele alea eram la un concert în Bucureşti. Cânta unu’, Bryan Ferry, de care bag mâna în foc că n-a auzit nici măcar un singur fotbalist român, ci doar cei de la Arsenal ori Manchester. E unul din amănuntele care „fac diferenţa” dintre ce se joacă acolo şi ce (nu) se joacă la noi. Am avut totuşi o suficientă doză de masochism încât să văd, integral, înregistrările celor două meciuri. Fiecare din ele a avut ceva cutremurător. În cel al Stelei, aproape că n-are importanţă că s-a mai petrecut şi altceva în afară de asasinatul comis de Gardoş. Scena a fost horror 100% şi mi le-a reamintit pe cele mai vechi: crimele comise cu aceleaşi „arme” de Ganea şi de Lăcătuş, pe care le văzusem live la vremea lor. Nu-ţi trebuie nici ochi exagerat de ager, nici minte prea multă pentru a-ţi da seama că numitul Gardoş e doar un (alt) bivol, din specia Rădoi, pentru care dovedirea ataşamentului faţă de stăpân este unicul argument. Cu fotbalul n-au nici o treabă, nici ăsta, nici ăla. Ei sunt doar nişte bivoli devotaţi. Ca atare, nu m-ar mira ca şi Gardoş să devină, cât de curând, indispensabil Naţionalei. Dincolo, la Dinamo – Rapid, cutremurătorul a constat nu în comportamentul puşcăriabil al suporterilor, ci în faptul că pe teren 22 de neisprăviţi plus rezervele au reuşit ca timp de 90 de minute să nu joace nici un pic de fotbal. Cică a fost un „război tactic”. Ia ghiciţi ce fac eu pe toată tactica lor.