Gabriel MANȚĂ

Djokovic a continuat să-l bată pe Nadal cu propriile-i arme. A alergat mult şi a dat tare. Nadal a plusat în direcţia greşită, dar singura pe care o cunoaşte, încercând să alerge şi mai mult şi să lovească şi mai tare. La un anumit moment, părea că reuşise să-l sufoce pe Nole, dar după setul de orgoliu, spaniolul a fost cel care a căzut. Bref, a fost o finală în care nu puteau lipsi lovituri sau schimburi uimitoare, doar jucau primii doi tenismani ai lumii, dar aceste lovituri sau schimburi veneau din acelaşi registru al jocului în forţă. Singur Djokovic a mai încercat nişte scurte, urmate de loburi, sigur că şi datorită posibilităţii de a juca mai variat a şi avut câştig de cauză. Totuşi, pe o asemenea suprafaţă rapidă, formula serviciu-vole aproape că n-a existat! Poate şi pentru faptul că serviciile celor doi nu sunt printre punctele forte în circuit. De aceea au fost schimburi atât de lungi, fiindcă nu prea se deranjau cu serviciul, nici măcar cu primul. Probabil că ăsta este şi ultimul lucru care îl mai păstrează pe Federer la nivelul lor. Este cât se poate de clar că elveţianul este singurul în faţa căruia indestructibilul Djokovic simte emoţie. Oricum, dacă fructifica una din acele blestemate mingi de meci, la cât de îndrăcit a jucat Nadal în finală, aproape singur elveţianul nu i-ar fi făcut faţă. Părere de rău aş fi simţit pentru oricine ar fi pierdut într-un astfel de mod semifinala, dar mai ales pentru Roger şi mai ales că a fost cu repetiţie. Şi apropo de acest deja vu, trebuie să spun că din punctul meu de vedere acel meci nu trebuia să aibă loc! Iată de ce... La turneele de mare şlem, tabloul este de aşa natură făcut, încât în semifinale, dacă s-ar respecta calculul hârtiei, favoritul 1 să joace cu 4, în timp ce favoritul 2 joacă împotriva lui 3. Aşa a fost şi la Roland Garros, când în penultimul act au fost prezenţi aceiaşi protagonişti, numai că atunci Nadal era favorit 1, aşa că Djokovic şi Federer s-au înfruntat din postura de favoriţi 2 şi 3. De data asta, la americani, Djokovic era cotat cu prima şansă, deci încrucişarea trebuia să fie alta. Iată însă că altfel merge treaba la US Open. Dar, întrebare legitimă, de ce anul trecut au jucat în semifinală tot Djokovic şi Federer, care la acel moment erau favoriţi 3, respectiv 2?

Două vorbe şi despre finala fetelor. Cum era de aşteptat, şi aici accentul s-a pus tot pe forţă. Graţia feminină n-a putut fi nicicum detectată. Serena, masivă dintotdeauna, de data asta părea la gabarit maxim, cu nişte picioare parcă de pachiderm. A câştigat Stosur care măcar arată ca un atlet. Cred că destui bărbaţi şi-ar dori braţe definite ca ale australiencei!