Doru POPOVICI

Locul frumos, speranţe cel puţin la început nelimitate atât în ceea ce priveşte eventualele trofee cât şi cantitatea (desigur, în limitele legale), iar la sfârşit, ca mai întotdeauna, te apucă mai întâi lehamitea când vezi că nu se clinteşte nici un băţ preţ de trei-patru zile şi, cu toate acestea, te hotărăşti să stai cu o zi în plus, că poate-poate. Aşadar, proiectata plecare de joi s-a mutat pe vineri, iar dacă tot urma şi-o sâmbătă, ne-am gândit că ar fi bine să plecăm duminică. Asta, desigur, în funcţie şi de nenumărate elemente imprevizibile: muşcă sau nu muşcă, dacă da, e de ăla mic sau namilă?, dacă-ţi mai ajunge mâncarea sau nu (la noi totdeauna da, că luăm de parcă vine sfârşitul lumii), dacă peştii prinşi mai încap în lada frigorifică a celui care ţi i-a găzduit etc. Acu’, să nu credeţi că am umplut noi lada. Peştii noştri nu mai încăpeau că prinsese gazda prea mulţi, că de, deşi fălticenean, Mitică stă la Pardina nouă luni pe an, de ani buni, şi deci ştie toate locurile şi toate cotloanele.

Între altele, ieri dimineaţa a avut aventura vieţii lui la ştiucă. În ecluza aflată la jumătatea distanţei dintre locul nostru de pescuit şi casa lui, s-au pripăşit niscai ştiuci monumentale, iar ieri, Mitică a dat tocmai peste una din astea. Când am ajuns la el, era alb la faţă şi-mi spunea că aşa ceva n-a mai întâlnit, deşi pescuieşte de vreo 40 de ani. I-a luat peştişorul din ancoră ca pe nimic, s-a învârtit în loc, totul cu o lene şi o silă vecine cu sfidarea. N-a sărit ca ştiucile, n-a făcut „lumânarea”, n-a alergat ca dementa, ci pur şi simplu a făcut o piruetă, rupând tot ce avea Mitică în mână. A estimat-o cam pe la 15 kile.

Cum spuneam, deşi eram ferm hotărâţi să plecăm duminică, un telefon primit de acasă, care ne anunţa că mâine se anunţă furtună în Tulcea, ne-a făcut să ne schimbăm brusc planurile. Astfel, ieri, pe la 13.30, ne-am întrebat dacă merită să ne riscăm sau nu, iar hotărârea am luat-o în nici un minut. Căldură prea mare, peşte nu muşcă, iar când muşcă e mic, în plus furtuna care ar fi făcut drumul ăla de coşmar încă mai greu. Ştiind noi orarul bacului, într-o doară am dat un telefon pentru a ni se confirma că ultima traversare de pe malul ăsta către Tulcea este la ora 20. Era să fie... Fiindcă de la capătul celălalt al mobilului am primit informaţia că în mod excepţional, ieri, vineri, 2 septembrie, ultimul bac e la ora 18, întrucât pe Dunăre, în zona Tulcea, se desfăşoară competiţia de canotaj Ivan Patzaichin. Am accelerat ca demenţii strânsul, împachetatul, încărcatul bagajelor, care de regulă ne ia vreo şase ore, şi am reuşit probabil cu preţul distrugerii iremediabile a maşinii să ajungem la bac la ora care transmit eu acest reportaj (17.30).

Stau şi mă întreb dacă boul de turist străin care pune botul la mugetele doamnei Udrea, câţi scuipaţi ar da pe frunza ei verde, grăbindu-se ca mine pentru a ajunge la ultimul bac care nu mai există. Reţineţi că 90 la sută dintre cei care practică această traversare sunt străini de loc, eventual şi de ţară şi e puţin plauzibil să aibă o verişoară angajată la Navrom. Pentru că în toate cele cinci episoade am făcut trimitere şi la aspectele legate de turism, după această experienţă bolnavă îi sfătuiesc pe turiştii români, inclusiv pescari (inclusiv cei săraci ca mine sau chiar mai săraci), să se pişe în Delta Dunării sau să citească ce scriu şi alţii pe blogul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi să-şi încerce norocul la prins ştiuci sau pozat pelicani în Delta Nilului, a Amazonului, oriunde în lume, numai în panarama asta tipic românească, nu.