Doru POPOVICI

De alaltăieri, avem musafiri. Doi băieţi, de fapt, doi domni din Târgovişte, cumnaţi, unul lucrând în Germania, ca dansator, celălalt şofer în Italia. Doi băieţi plini de bun-simţ, care şi-au parcat autoturismul Audi la vreo 50 de metri distanţă de noi şi ne-au întrebat dacă le permitem să pescuiască în preajma noastră. Evident că momentul critic l-a constituit apariţia lui Ringo, pe care când l-au văzut, au înlemnit. Le-am explicat că e labrador, că lătratul lui înfiorător este doar felul în care salută el musafirii, şi astfel se împlinesc 48 de ore de când cei doi nu mai prididesc să-l scarpine pe burtă.

În cele două nopţi petrecute deja împreună, am avut timp să ne povestim de toate. Am început cu problemele de „meserie”, respectiv tehnici de pescuit, momeli, monturi şi aşa mai departe. Discuţiile s-au extins către social, economic, mai puţin politic, pentru că realmente pe băieţii ăştia doi nici nu-i mai interesează ce se întâmplă în România, decât în măsura în care fosta lor ţară reprezintă o ţintă de vacanţă.

Evident că prima discuţie a fost legată de drumul până aici. Cel care lucrează în Germania, proprietarul maşinii, a zis că niciodată în viaţă nu şi-ar fi închipuit că în afara traseului Raliului Safari şi a câtorva drumuri de prin Cambodgia, aşa ceva mai există în lume. Omul nu este la prima aventură în Deltă, ar în concedii a mai pescuit prin Africa, Asia şi America de Nord, dar nicăieri n-a întâlnit ceva asemănător. Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la chestiunea gunoaielor. Ne-au spus că acolo unde au parcat ei maşina au văzut în dreapta nişte saci de gunoi. Le-am explicat că ăla este locul „oficial” de depozitare a gunoiului, iar ei au întrebat cine şi când vine să-l ridice. Le-am spus ceea ce am spus într-unul din episoadele anterioare, anume că gunoierul oficial al zonei este probabil inundaţia de primăvară. Ca oameni trăiţi într-o lume civilizată, în care eu cel puţin nu mai cred că voi ajunge vreodată, s-au arătat miraţi de cele spuse de mine şi au spus că ei preferă să strângă gunoiul în saci şi să-l ducă tocmai la Tulcea. Pe linia schimbului de impresii, le-am zis că şi eu, la rândul meu, în urmă cu doi ani, am intenţionat acelaşi lucru, plecând din Mahmudia, dar că prietenul meu sucevean Mircea Câmpan (poate vi-l reamintiţi din anii ’80, când era agent de turism la BTT Suceava) mi-a indicat locul unde pot arunca sacii, undeva în mijlocul Mahmudiei. Era o râpă care pornea din cel mai înalt punct al satului şi care se termina în Dunăre. Evident că tot ceea ce depozita întregul sat acolo plus gunoaiele noastre ocazionale pleca la vale la prima ploaie mai vioaie sau la prima creştere de nivel a Dunării, astfel încât în principiu orice gunoi, în orice cantitate şi oriunde l-ai depozita în perimetrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării se opreşte tot în fluviu sau, mai exact, este cărat de acesta până la vărsarea în mare. România devine astfel nu doar colectoarea gunoiului întregii Europe (latura necivilizată), ci şi un major furnizor de gunoi pentru întregul litoral al Mării Negre.

Problema nu este nouă, ea datează din totdeauna, numai că acum, de când suntem şi membri ai Uniunii Europene, lucrurile par a fi scăpat complet de sub control. Acum reglementările legale îţi interzic să mai faci focul pe întreg teritoriul RBDD, astfel încât ceea ce înainte rezolvai în zece minute, printr-un foc supravegheat, acum devine o nouă sursă de poluare majoră. Nu este de mirare că în buza ecluzei de pe canalul aflat la 50 de metri de noi, peturile şi alte gunoaie au atins o înălţime care o depăşeşte pe cea a porţilor ecluzei, iar în lungime şi lăţime ating dimensiunile unui teren de baschet. Cineva ne-a recomandat pescuitul la ştiucă cu strecurarea linguriţei pe sub muntele de peturi şi recuperarea rapidă pentru a nu deranja această veritabilă construcţie. Am fost ieri acolo, m-am speriat şi m-am întrebat încă o dată ce blestem apasă asupra ţării ăsteia, încât a ajuns punctul terminus al tuturor gunoaielor din Europa, atât materiale cât şi umane.