Doru POPOVICI

... şi iată că după primul eşec înregistrat în 50 de ani, adică anul trecut, când a fost prima dată după 1960 când nu am ajuns în Deltă, în urmă cu câteva zile s-a petrecut minunea dumnezeiască: am reuşit să plec spre Deltă, cam în felul în care o fac de obicei. Adică pe la o treime de drum, oprindu-mă să beau o cafea, la reîntoarcere, după 15 minute, maşina nu a mai vrut să pornească din parcare. Un barman amabil a sunat taximetristul din Răcăciuni, acesta a venit, m-a cules, m-a dus la nea Gelu, mecanicul omologat al satului, care după câteva rugăminţi, insistenţe şi o înjurătură de mamă din partea taximetristului cu care era prieten din copilărie, s-a învrednicit să mă însoţească în parcarea hanului, unde se afla epava. Desfăcut alternator, constatat funcţionare impecabilă. Între timp, la Suceava, câţiva oameni de bine deja constituiau caravana care să mă salveze. N-a mai fost nevoie, întrucât nea Gelu, după încă un drum în sat cu acelaşi taxi, a revenit cu cleştii cu care mi-a pornit motorul, de la bateria de autocar pe care o am tot timpul în portbagaj pentru iluminatul nocturn al malului. De trei zile încoace am făcut o fixaţie: am, n-am treabă, dau o cheie. Motorul funcţionează impecabil. Să fi fost un semn că n-am ce căuta nici anul ăsta în Deltă? Mă îndoiesc, întrucât la primele lansări de ieri dimineaţă, am scos un somotei de două kilograme şi un şalău cu doar puţin mai mic. Asta ar fi doar introducerea. Cuprinsul articolului este alcătuit dintr-un lanţ de nenorociri cu care din moment ce m-am confruntat eu, se confruntă toţi cei care dau dovadă de inconştienţă şi se aventurează în iadul numit Delta Dunării, pe care numai bolnavii psihic l-ar mai putea numi paradis, pentru oricare om normal aceasta fiind întruchiparea iadului pe pământ. În primul rând, nimeni nu ştie ce documente îţi trebuie pentru a pescui în legalitate. În seara dinaintea plecării, intrând pe câteva site-uri (ANPA, Rezervaţia Biosferei, AJVPS etc.) am găsit informaţii nu doar complet diferite de la un site la altul, ci care se bat cap în cap. Astfel, ANPA susţine că în Deltă poţi pescui doar dacă eşti acreditat la fosila comunistă numită AJVPS. Ministerul Agriculturii zică că doar cu cardul ANPA poţi pescuit, în vreme ce rezervaţia biosferei se declară stăpân unic al zonei şi zice că degeaba ai avea oricare alte documente dacă nu ai permis eliberat chiar de la Biosferă. Am pierdut o zi întreagă în Tulcea, luându-le la rând. În cele din urmă, chiar la sediul Rezervaţiei Biosferei, am primit fiecare dintre noi câte trei documente: chitanţe, permis de pescuit şi permis de acces în Rezervaţie. Chestia haioasă e că după ce una din cucoanele de la ghişeu mi-a cerut câte 15 lei de căciulă, colega de la ghişeul alăturat i-a spus că face o greşeală, întrucât elevii nu plătesc. După ce s-au certat între ele, ne-au trimis la ghişeul celălalt, unde duduia care spusese cele de mai înainte ne-a eliberat permisele de acces în Rezervaţie, dar numai două, explicaţia fiind că pentru elev nu e necesară. A urmat revenirea la primul ghişeu, unde cei 90 de lei s-au transformat în 70, elevul plătind doar 10 lei în loc de 30 pentru permisul de pescuit. Ca atare, ni s-a eliberat o altă chitanţă, pe care scria 35 de lei, care nu bătea cu nici unul din acte. „Asta-i tot?”. „Nu”, zice cunoana. Mai aveţi de mers la Poliţia de Frontieră. Ajunşi acolo, aflăm că trebuie să prezentăm în original CI-urile şi permisele, plus câte o copie xeroxată după permis şi CI, numai că noi ne cam împrăştiaserăm. După câteva curse cu maşina ne-am regrupat la sediul Poliţiei de Frontieră, unde a trebuit să mai completăm şi câte o cerere pentru eliberarea documentului care fusese deja semnat şi ştampilat. Nebunia cu permisele este doar o glumă nevinovată prin comparaţie cu drumul de coşmar dintre Tulcea şi Pardina. Până la episodul următor, vă spun doar că cei 37 de kilometri i-am străbătut în 3 ore şi 10 minute.