Doru POPOVICI

Mă aşteptam ca la feminin câştigătoarea Wimbledon-ului să fie Şarapova. N-a jucat altfel decât o făcuse până în finală: cu multe duble greşeli (inclusiv o dublă dublă greşeală!) cu mingi sclipitoare dar şi cu destule „chifle”, în sfârşit, destul de monoton pe ansamblu. Cea care a bătut-o, Kvitova, cu tot cu şunculiţele de pe burtă, a fost clar mai bună. Şarapova, culmea!, era cea mai tensionată, mai emoţionată, mai marcată de faptul că joacă finala, iar Kvitova a fost dezinvoltă şi relaxată. Mai spun doar că Şarapova a dat mai puţin decât îi dădeau dreptul valoarea şi antecedentele. S-a ales cu... nimic, fiindcă pentru ea locul doi este egal cu eşecul absolut, în timp ce pentru adversara ei, chiar locul secund ar fi reprezentat cea mai bună performanţă. Dincolo, la masculin, lucrurile erau clare pentru cine a urmărit parcursurile celor doi finalişti: Djokovici, deja devenit lider mondial încă din semifinală, este în momentul de vârf al carierei şi era clar că nimeni nu l-ar fi putut opri, în timp ce Nadal avusese ceva probleme medicale pe parcursul turneului. Plus handicapul psihologic de a fi fost detronat din vârful ierarhiei mondiale. Ca atare, a dat (mult) mai puţin decât oricând în vreo finală (l-aţi văzut vreodată pierzând un set cu 6-1?, că eu nu-mi amintesc aşa ceva) şi s-a ales cu nimic.

Cu totul şi cu totul altfel s-a prezentat situaţia: Tecău şi Linstedt au jucat cât au putut de bine (parcă, totuşi, ceva mai crispat decât în meciurile precedente), dar ceea ce au avut în faţă nu ţine de tenis, ci de paranormal. Gemenii Bryan par a fi un dublu alcătuit din fiinţe aparţinând altei specii, încă neomologate: cu mult mai multe mâini decât omul şi cu mai multe picioare decât miriapozii. În plus, cel aflat la fileu e deja pe traiectoria mingii încă înainte de... returul adversarului! Vă mărturisesc că aşa ceva n-am mai văzut vreodată, poate şi din cauza faptului că televiziunile nu ne oferă meciurile de dublu decât rareori, atunci când ajunge vreun român, ca Tecău, în fazele superioare ale vreunui turneu de grand slam, sau când e un meci de Cupa Davis. I-am văzut, aşadar, pe Bob şi Mike Bryan pentru prima oară într-un meci întreg. A fost o încântare. A fost un spectacol comparabil poate doar cu driblingul lui Dobrin ori cu demonstraţiile lui Harlem Globetrotters. Iar din tenis doar cu Ilie Năstase.