Gabriel MANȚĂ

Odată cu transformarea Asociaţiei de Minifotbal în Federaţie, fotbalul pe sintetic şi-a luat avânt. La Sibiu a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute Cupa României, la care au participat 28 de echipe, din aproape tot atâtea judeţe. Ca gazdă, Sibiul a participat cu două echipe, câştigătoarele cupei în cele două competiţii organizate în urbe. Şi Sălajul a venit cu două echipe, întrucât câştigătoarea de anul trecut, o echipă din Zalău, a fost invitată din oficiu. Ca să nu vă mai plictisesc cu amănunte generale, trec la ceea ce îmi imaginez că ar fi mai interesant pentru cititorii acestei rubrici. Spre plăcuta mea surpriză, a fost prezentă şi o echipă din Suceava, Adistal, aşa că am avut pe cine să susţin. Din păcate, sucevenii n-au prea rupt gura târgului. N-au ieşit din grupă, dar şanse de calificare au fost până la ultimul fluier al ultimului meci. Prima impresie a fost una de echipă bine clădită fizic. Veleităţile tehnice au ieşit la iveală pe parcurs, numărul 4, Marius Romaniuc, fiind printre cei mai buni jucători din competiţie, după părerea mea. Primul meci, împotriva Unirii Teleajen (Prahova), a fost şi cel mai reuşit. Înghesuiţi la început, sucevenii au deschis scorul la primul şut pe poartă, dar apoi au primit nu mai puţin trei goluri. Pentru egalare a fost nevoie de un efort colectiv impresionant, apoi s-a jucat care pe care. Rezultatul a fost salvat în repetate rânduri de Ioan Sofian, un portar atipic, care nu urlă indicaţii, dar este de un calm impresionant. În final, două ocazii mari pentru Adistal, între care şi o bară. La egalitate, deşi nu era vorba de un meci eliminatoriu, s-au executat lovituri de departajare, pentru obţinerea unui avantaj în meciul direct, în caz de balotaj pentru calificarea din grupe, iar sucevenii au avut câştig de cauză. Din păcate, veştile bune s-au oprit aici. În următoarele două meciuri, împotriva Mediaşului şi a Sibiului (sibienii au ajuns, pe merit, până în finală, pe care au pierdut-o în faţa reprezentantei Timişoarei), Adistal a primit cele mai rapide goluri din competiţie, începând ambele partide de la 0-1, chiar 0-2. Asta şi fiindcă încălzirea era superbă, dar lipsea cu desăvârşire. N-am văzut mişcări de streching, sprinturi, nimic în afară de şuturi la poartă, bune eventual pentru încălzirea portarului. Practic, echipa îşi găsea turaţia maximă de prin minutul 10 încolo. În plus, formula de început era păguboasă, cu Romaniuc cel mai avansat, în aşteptarea unor mingi care nu mai veneau sau care veneau în criză de timp şi de spaţiu. În momentul în care se retrăgea spre mijloc, devenea un furnizor uluitor de pase de gol, chiar şi 10 pe meci! Destinatarul preferat era coechipierul Stamate, cel al cărui nume l-am reţinut prin analogia cu ”Pâlnia şi Stamate”, a lui Urmuz, în sensul că absorbea pase de gol cu nemiluita, iar golurile abia picurau prin extremitatea cealaltă. Totuşi, a avut şi o finalizare de excepţie, după ce a tras exasperant în blocajul portarului, a simulat şutul şi a driblat pe partea închisă, finalizând aproape de pe linia de corner.

Pomeneam de meciul decisiv, cu Sibiul. După 0-2 în minutul 10, deşi nu era neapărat vinovat, a fost schimbat portarul, pentru a schimba norocul. Noul portar (scuze că nu i-am reţinut numele) s-a dovedit şi el la înălţime, poate puţin deficitar la repuneri. Cu o mobilizare exemplară, s-a reuşit egalarea şi apoi, minute bune, s-a căutat golul calificării. N-a fost să fie, pe fondul ofensivei generale, golul a căzut dincolo, în ultimul minut... A contat şi faptul că sucevenii n-au avut rezerve pe măsura titularilor, orice schimbare afectând randamentul colectiv.

Weekendul următor, la Timişoara, la finala Campionatului Naţional de Minifotbal, Suceava va fi reprezentată de Railex ODN. Voi fi acolo.