Gabriel MANȚĂ

La aşa fotbal, aşa finală. La aşa finală, aşa gol decisiv. Spre deosebire de Becali, Olăroiu a avut măcar decenţa să nu ţopăie, mărginindu-se să-i comunice pipereanului că a fost autogol, adică un fel de “hai să nu ne dăm mai rotunzi decât suntem, bine c-am găsit alţii mai proşti ca noi”. La execuţia hilară a lui Bărboianu sigur a mai fost cineva care a sărit până în tavan. Unu’, Mititelu! Oricum, chiar şi aşa, Dinamo a primit ce merita, mai ales după laudele deşănţate ale lui Borcea în urma victoriilor mincinoase din campionat. Andone a etalat o echipă incapabilă să se apropie prin combinaţii de poarta adversă. Nu se poate sta mereu la mila norocului sau la o execuţie a lui Torje. Dincolo, Olăroiu a regizat o piesă mai amplă. La partea din iarbă a fost suficient să renunţe la formula celor doi eterni închizători. La jocul de imagine şi-a întins plasa de siguranţă, afişându-se în tribună, la distanţă de un eventual eşec. Toată lumea ar fi spus, şi pe bună dreptate, că n-are cum să repare Olăroiu în câteva etape ce-a stricat Gigi Becali în ani. În schimb, acum, suflarea stelistă îl canonizează. A jucat la două capete, în cel mai rău caz i se returna miza, ca la pariuri, dar i-a ieşit varianta câştigătoare. Bineînţeles că nu mai rămâne, e un tip suficient de deştept ca să vadă dincolo de lozinca aia cu Steaua care nu se refuză. Pentru că acolo e un om care, cu voluptate, dărâmă noapte tot ce încropesc alţii ziua.

Ce am mai văzut la finală? Doi ipochimeni care ar trebui interzişi pe stadioane: Moţi şi Avram. Un altul care îşi exhiba aproape indecent bucuria de a fi câştigat competiţia loserilor, aşa cum dispreţuitor o numise atunci când nu se putea apropia de ea. Un jucător care a fost deturnat la o fază de gol de o rachetă lansată de suporterii proprii. Un tricou cu mesaj de sensibilizare pentru Oli. Ce n-am văzut? Nimic despre Fănuş Neagu, nici iniţiativă oficială, nici particulară. S-a dus uitat de un fotbal care nu-l merita. Poate-i mai bine aşa.