Gabriel MANȚĂ

Oţelul este câştigătoare, cel puţin după „exit poll”. Sper să nu rămână de antologie ca un fel de Geoană-Campioană. Triumful în meciul cu Timişoara s-a conturat in crescendo, emulaţia întregului oraş transmiţându-se jucătorilor, care s-au autodepăşit. După ce fluierul de final a dat startul (!) bucuriei, aceasta a scăpat niţel de sub control. Televiziunea care transmitea meciul s-a grăbit să dea legătura în studio, deşi invazia terenului era un spectacol în sine, dar unul pe muchie. Am apucat să vedem puhoaie de suporteri sprintând pe lângă jucătorii lui Poli ca şi cum aceştia n-ar fi existat. E drept că şi aceştia parcă se făcuseră mici-mici. Dar dacă îşi aducea aminte cineva de talpa aia a lui Alexa? Unul ar fi fost de ajuns pentru a stârni o avalanşă. Erau condiţii şi pentru arbitri de a face cunoştinţă cu linşajul, şi asta pentru că reacţia pe care o stârneşte un echipament negru unui ultras e cam aceeaşi cu roşul capei pentru taur. Ştiu că aici era vorba de bucurie, dar în astfel de stări de exaltare se trece repede dintr-o stare într-alta. Iar un scenariu cu distrugeri şi arestări la sărbătoare de titlu li s-a întâmplat aievea şi spaniolilor, anul trecut, când au devenit campioni mondiali. Rămân la părerea că s-a trăit periculos la Galaţi cu acea invazie, iar violeţii probabil că au avut inimile cât un purice.

Apropo de bănăţeni, absolut legitimă blamarea lui Iancu de către suporteri. Unii au făcut-o în tăcere şi până acum, prin lipsa de la stadion, căci dacă ar fi fost vocali Iancu Babanu abia ar fi aşteptat să arunce vina ratării în cârca lor. Primul semnal a fost al jucătorilor, prin mesajul acela surprinzător de echilibrat şi cu foarte mult bun simţ, de parcă l-ar fi scris pentru ei un susţinător de calibrul lui Radu Paraschivescu. Îmi pare rău s-o spun, dar singura şansă a lui Iancu de a-şi ascunde gunoiul sub preş era să ia titlul. Asta i-ar fi cauţionat comportamentul şi de-aia zic: bine că nu l-a luat!