Gabriel MANȚĂ

Aceste rânduri nu atentează la glanda lacrimară. Misterul existenţei vieţii după moarte se dovedeşte un moft când realizăm că există viaţă înainte de moarte. Tragic este când realizăm asta pe propria piele. Ne dăm de ceasul morţii (ce potrivită expresie!) când pierde echipa favorită sau când pierdem un pariu în ultima secundă. Iar undeva, pe un pat de spital, un băiat se trezeşte prizonier al propriului trup în urma unui fapt banal care i se poate întâmpla oricăruia dintre noi care mai ieşim la un fotbal în curtea şcolii, pe sintetic sau oriunde se poate bate o minge. O încercare de deposedare scăpată de sub control, o alunecare urmată de dezechilibrarea adversarului care cade peste tine. De cele mai multe ori îţi întinde mâna şi te ajută să te ridici. Uneori te înjură pentru că ai scăpat caii. Ne enervăm şi răspundem la fel, dar nici nu ne trece prin cap ce bine e că am scăpat numai cu atât. Fiindcă alteori ne mai rupem o mână, un tendon. Pentru Mihai Neşu înlănţuirea detaliilor au făcut o vertebră să cedeze. Iar acum speră la o viaţă ca a noastră, a celor care o trăiesc ca şi cum li se cuvine.

Pe terenurile de sport au mai căzut oameni tineri din picioare, ca frunzele, toamna. În urma unui incident fizic îmi amintesc doar de un tânăr portar de la Craiova, tot în timpul unui antrenament, în timpul pregătirii de iarnă. Mai de curând, un rugbist îşi odihneşte tinereţile într-un scaun cu rotile. Iar şi mai de curând, un ciclist şi-a încheiat orice socoteală cu viaţa asta. Toţi aceştia, ca şi Neşu, revoltător de tineri. Acum sperăm, alături de el, să se termine cu bine. Poate ne-am înmuiat puţin, dar mâine vom fi la fel de impetuoşi. Nouă nu ni se poate întâmpla. Ce viaţă ar mai fi aia dacă am fi conştienţi că tot timpul moartea e mai aproape decât bătrâneţea?!