Doru POPOVICI

Alaltăieri, când aţi putut citi articolul intitulat „Micii căcănari”, aţi reţinut probabil şi ideea că în momentul scrierii încă nu-i văzusem „la lucru” (deşi sintagma asta e cu totul improprie în acest caz, deoarece copiii ăştia chiar nu „lucrează” nimic pe gazon, conform modelului naţional omologat de mulţi ani în fotbalul românesc de toate nivelurile şi de toate vârstele), fapt care s-a petrecut însă la doar puţine ore după ce semnasem articolul. Aşadar, luni, începând cu ora 14, m-a furnicat de m-am instalat în faţa televizorului, ba încă şi după ce pariasem (2 pauză, final cotă 9,00) pe victoria alor noştri, în ideea, pe care doar pariorii o pot pricepe, că pot da o mică lovitură. Nu era tocmai lipsit de logică, având în vedere că Olanda bătuse Germania, care la rândul ei făcuse egal cu Cehia, lucru pe care îl reuşise şi România în prima rundă. Îmi mai spuneam şi că, dată fiind şansa unică (şi dublă!) de a promova şi în semifinalele acesui Campionat European dar şi de a se califica la „Mondialele” de luna viitoare, din SUA, copiii ăştia vor mânca nori, îşi vor da sufletul şi n-o vor rata: în fond, ce poate fi mai frumos decât să participi la „Mondiale”, ba încă şi în SUA, la doar 16 sau 17 ani? Cu atât mai mult cu cât eşti român... că nemţii, dacă vor s-o ia în partea aia de lume, pot s-o facă pe banii părinţilor, în vacanţă! În orice vacanţă şi în toate vacanţele, că de aia sunt nemţi şi nu români... Şi ce-mi fu dat să văd? O bandă de împiedicaţi, îndobitociţi, bănuiesc, de panarama de antrenor pe nume Văsîi (vă reamintesc teoria lui Eugen Barbu, conform căreia există nume predestinate a ajunge celebre – Eusebio, Bobby Charlton, Johan Cruyff – şi altele, ca acest Văsîi, care nu-ţi dau dreptul nici să te arăţi pe stradă), şi care, până să ia golul, au stat grămadă între propria linie de fund şi maximum vreo 30 de metri de la ea, bubuind tare şi sus orice minge ajungea în raza de acţiune a ghetelor lor. După ce au luat golul, au trecut prima oară de centru (pardon, a doua, că trecuseră o dată şi-n prima repriză), unde au constatat că habar n-au ce trebuie să facă cu mingea: nu ştiau ce-i ăla un-doi, de driblinguri nici pomeneală, demarcajul le era străin, iar la poartă au tras un singur şut, leşinat şi ăla... plus două lovituri libere din poziţii ideale, pe care amărâţii le-au expediat fix în burţile nemţilor din zid. Habar n-am ce au căutat acolo, iar povestea cu „viitorul fotbalului românesc” e doar o nouă tentativă de a păcăli lumea. Sau poate nu: viitorul ăsta e copia prezentului, adică o nouă promoţie de loseri.