Gabriel MANȚĂ

Serialul editorialelor dedicate meciurilor Real-Barcelona ajunge, cu cel de faţă, la bun sfârşit. Deşi s-ar mai fi găsit subiecte în jur, altul mai ofertant nu putea fi. Impresiile care rămân în urma sagăi sunt diverse, după simpatii. Evident, fanii Barcelonăi exultă. Dar victoriile şi aura de invincibilitate nasc reacţii de negare inclusiv printe cei care se declară neutri. În ceea ce mă priveşte a ieşit cum trebuia, fiind de partea Realului în Cupa Regelui şi de partea Barcelonei în Liga Campionilor. Am identificat două mari reproşuri care se aduc echipei catalane, pe care am să le aduc în discuţie

Primul este minimalizarea jocului de posesie, să-i zicem tiqui-taca, deşi termenul a fost aruncat în derizoriu de către folosirea lui în exces, inclusiv de neaveniţi. Aşadar, cel mai des întâlnit reproş sună cam aşa: ce mare posesie are Barcelona, că mai mult plimbă mingea în jumătatea proprie! FALS! Nu trebuie decât să vă propuneţi a urmări acest lucru la meciurile Barcelonei pentru a vă convinge că nu e deloc astfel. Dar confirmarea vine şi ştiinţific. Dacă aveţi curiozitatea să studiaţi datele oferite de match-center-ul de pe site-ul UEFA, veţi vedea că în ultimul meci doar patru jucători de câmp şi-au petrecut, în medie, mai mult timp în jumătatea proprie. Se poate vedea că Xavi, jucătorul care leagă jocul şi liderul paselor în orice meci al echipei blaugrana, acoperă perfect echilibrat zona mediană, iar cei cu care a schimbat cele mai multe pase sunt Messi şi Iniesta. Că zonele de acţiune ale acestora sunt preponderent ofensive este inutil de precizat. Există şi meciuri în care Barcelona obţine avantaj pe tabelă şi atunci zona de posesie coboară către mijloc, dar asta pentru că scopul a fost atins. Apoi este de omagiat faptul că aproape meci de meci Xavi acoperă cea mai mare distanţă dintre toţi cei aflaţi pe teren! Acest fotbalist deosebit se mişcă permanent, coboară la nivelul fundaşilor, urcă în spatele vârfurilor, apare şi la finalizare,imediat ce transmite mingea îşi schimbă poziţia pentru a facilita o eventuală reprimire, tot ce face denotă o inteligenţă aparte. Este tot ce îşi poate dori un antrenor.

Celălalt reproş este că jucătorii Barcelonei simulează. O, DA! Menţiune specială pentru Pedro şi Busquets. Chiar nu-mi dau seama de ce se pretează la astfel de lucruri. După părerea mea e mai bărbătesc să reacţionezi direct când eşti vânat, decât să accentuezi cerşind cartonaşe. La meciul tur, Pedro s-a tăvălit aiurea de vreo două ori, până a găsit ce-a căutat la faza cu Marcelo. Iar pentru Busquets rămâne emblematică simularea care a dus la cartonaşul roşu pentru Motta, la semifinala cu Inter de anul trecut. Dându-se de ceasul morţii pe jos, cu mâinile la faţă, a fost surprins într-o imagine antologică, trăgând cu coada ochiului printre degete ca să vadă dacă teatrul său are efect! În altă ordine de idei, această ultimă întâlnire din sezon a fost mult mai liniştită, lăsând loc unui singur episod dubios, gol anulat la Higuain. După părerea mea, derularea faptelor este următoarea: pătrundere Ronaldo pe centru, intervenţie Pique, Ronaldo cade peste piciorul lui Mascherano care cedează prim-planul lui Higuain, şut şi gol. Decizia arbitrului: fault al lui Ronaldo asupra lui Mascherano. “Decizia” mea: fault pentru Real la buscularea lui Ronaldo de către Pique. Deci până la gol mai era cale de o lovitură liberă perfect executată, ceea ce nu prea i-a mai ieşit lui CR7 în ultima vreme.

În finală cred că Fergusson nu se va preta la o tactică de exterminare, deci nu se va crea cadrul unor simulări, iar Barcelona ne poate arăta faţa frumoasă a fotbalului său.