Gabriel MANȚĂ

Nu credeam să se mai întâmple aşa ceva în ediţia asta. Înfrângeri în aceeaşi etapă din Primera pentru Real şi Barcelona. Celor care vânează evenimentul acesta cumulat le trebuie ceva răbdare, dublată de resurse financiare. Se poate întâmpla în special la început şi sfârşit de campionat, mai puţin în mijlocul sezonului, când motoarele sunt turate. Faptul că s-a întâmplat acum arată că, într-adevăr, madrilenii puseseră cruce campionatului, iar catalanii şi-au mutat centrul de greutate pe Liga Campionilor. Ceea ce s-a întâmplat în săptămânile astea de face-to-face între cele două echipe emblematice pentru tot ce înseamnă şi a însemnat fotbal este mai mult decât interesant. Deşi Barcelona fusese cea care intrase pe cai mari în qvadrupla confruntare, Realul reuşise să scoată capul după egalul din campionat, iar după victoria din cupă să emită pretenţii. Dar oare cât de justificate? Era o întrebare pe buzele tuturor. Emulaţia dădea peste răscoale în tabăra albilor, în timp ce la Barcelona încrederea începea să se zdruncine. Extraordinară, dintr-un anume punct de vedere, a fost acea întrebare adresată lui Guradiola la o conferinţă de presă anterioară jocului din Liga Campionilor, dacă va fi un eşec ca Barcelona să câştige doar titlul de campioană a Spaniei în acest sezon. Exasperat, Guardiola a încercat să pună lucrurile pe făgaşul lor, admiţând ironic că ar fi un dezastru! Dar asta era percepţia... Dacă Realul mergea în finala de la Londra (teoretic o mai poate face!), aproape că nici nu mai conta dacă pierdea în faţa lui Manchester. Realul ar fi rămas doar cu cupa, Barcelona cu titlul, dar ultima ar fi fost marea perdantă. În schimb, chiar dacă Messi&co pierd la Londra, au demonstrat ce aveau de demonstrat. Voinţa, acea forţă motrice superioară adusă în discuţie de Mourinho, via Einstein, nu poate anula valoarea. Sau nu mereu. Un singur om, fie el şi Mourinho, n-a putut fi mai mult decât un club. Mai ales că –  nu-i aşa? – e vorba de mai mult decât un club!