Doru POPOVICI

Nu este o noutate faptul că într-o imensă majoritate fotbaliştii provin din straturile sociale cele mai năpăstuite. A deveni fotbalist „cu acte” este visul oricărui amărât de pe Terra, indiferent că este născut într-o cocioabă din Făurei, în periferiile profund infracţionale ale Liverpool-ului ori în buza savanei africane. Excepţiile sunt absolut nesemnificative (de pildă contele Gianluca Vialli, în castelul căruia – de fapt, al tatălui său, dar ăsta-i doar un amănunt – îşi organiza dineurile oficiale însuşi premierul Berlusconi) şi nu fac decât să confirme regula. O altă abatere de la norma cvasigenerală o constituie fotbaliştii – tot extrem de puţini şi ei – care pe lângă cariera profesională s-au ocupat şi de ei înşişi, adică au făcut şi şcoli serioase, un exemplu fiind stomatologul Ladislau Boloni, dar şi avocatul Ion Ionescu, perechea lui Niki Dumitriu în anii de aur ai Rapidului. Dar 99 virgulă şi ceva la sută din fotbaliştii de tot felul din toată lumea sunt, cum ziceam, nişte amărâţi care prin fotbal speră, visează, să ajungă şi bogaţi, şi celebri. Să se rupă de lumea din care provin şi pe care să o schimbe pe una mai bună. Aici încep, însă, adevăratele lor probleme. E vorba de saltul brusc de la haznaua pe marginea căreia s-au născut la palatul (cu clanţe şi robinete neapărat de aur) pe care, şi dacă l-ai decora cu lucrări de Goya şi Rembrandt, tot n-ai face din ciobanul-proprietar altceva decât un amărăştean cumva ajuns, dar căruia educaţia, bunele maniere, civilizaţia în general, îi sunt şi îi vor rămâne veşnic străine, chiar ostile.

Sunt nenumărate exemplele tragice din istoria fotbalului de oameni care n-au putut să-şi gestioneze corect faima şi averea, aceasta evaporându-se în aburul alcoolului pe care şi-au cheltuito: Garrincha, Gascoine, Dumitrache etc. şi iar etc. asta era cu ceva vreme în urmă, când nici salariile fotbaliştilor nu erau aşa mari, nici băutura atât de scumpă. În ziua de azi, la salarii enorme, cheltuieli direct proporţionale. Fotbalistul român are două salturi mari în carieră: când o echipă „mare” (hă-hă!) din Capitală îl ia de la el din sat (care poate fi chiar... Craiova, de exemplu) iar el înţelege că cu banii ăia trebuie să-şi tragă, în ordine, un BMW (modelul aspirator de curve), un telefon „benga” care face şi clătite şi neapărat vreo 5-6 tatuaje (modelul Beckham, via Mutu!) şi când, lămurită cu el, echipa asta „mare” (hă-hă!) îl scoate pe tarabă după vreun an, poate o „pune botu’ vreun fraier neamţ sau măcar rus; în acest moment, vedeta de Dâmboviţa constată că este „inadaptabil” fie la englezi în liga 1, fie la ruşi în liga a 2-a, ori la ciprioţi, italieni, nemţi şi cam oriunde în lume. Vreţi exemple? Luaţi-l la rând pe ăia ajunşi „afară”. Se pregătesc fraţii Costea, Dodel, fraţii Costea, Torje, fraţii Costea...