Gabriel MANȚĂ

Real şi Barcelona sunt două lumi paralele care se mai şi intersectează, ba chiar în primăvara asta ajung să se împletească. Astăzi va fi, poate, cea mai adevărată confruntare dintre cele două lumi. Nu va fi nici pe Bernabeu, acolo unde Mourinho a ordonat să nu se tundă şi să nu se ude gazonul pentru a contracara jocul la firul ierbii al catalanilor, nici pe Camp Nou, acolo unde terenul se poate lăţi la peste 70 de metri dacă o mai mare dispersare a adversarilor ar fi considerată necesară. De data asta nu va alege nimeni armele, se joacă la Valencia, pe Mestalla, nu neapărat după regulile casei, ci după cele ale fotbalului clasic. Micile şmecherii nu-şi au locul de faţă cu Regele Spaniei, cel sub patronatul căruia se desfăşoară Cupa, cea numită chiar aşa, a Regelui.

În ultimul timp, Barcelona a devenit un adevărat reper în fotbal. Frumuseţea şi eficienţa jocului său i-a lăsat cu gura căscată pe mulţi oameni care au trăit jocul în pielea lor, în diferite epoci. Dar, pentru ca toată splendoarea să aibă un sens, undeva există o minte strălucită care pune la cale tot felul de planuri diabolice pentru a-i atrage pe “extratereştri “ în capcană şi a-i readuce printre muritori. Acest scenariu n-are intenţia de a jigni pe cineva, serveşte doar pentru farmecul poveştii. La sfârşit, actorii vor ieşi din pielea personajelor pentru a-şi primi Oscarurile. Care pentru personaj principal, care pentru secundar, care pentru regie, care pentru efecte…

Anul trecut am fost de partea lui Mourinho şi a Interului său. Barcelona emana un asemenea aer de invincibilitate, încât simpla încercare de a o supune mi se părea o provocare seducătoare. Unii dintre noi, copii fiind, îşi doreau să facă parte din cea mai bună echipă din curtea şcolii, alţii îşi doreau s-o învingă. Acum, “pentru triumful binelui”, înclin balanţa cître echipa lui Pep, Messi, Xavi şi ceilalţi. Dar numai în Liga Campionilor! Astăzi, la Valencia, parcă mi-ar părea rău ca Mourinho să rămână fără nici un trofeu.