Doru POPOVICI

Până anul trecut inclusiv, de multă vreme încoace, ne obişnuiserăm să întâlnim în ultimele faze ale cupelor europene echipe din Spania, Anglia, Germania şi neapărat Italia. Printre ele, câte una strecurată mai degrabă accidental (chiar dacă s-a întâmplat să ia chiar unul din trofee, aşa cum s-a întâmplat cu Şahtior Doneţk mai de curând, ori cu Porto din vremea lui Mourinho, parcă în 2003) din altă ţară. Dar grupul masiv de semifinaliste venea din acestea. Anul ăsta, regula pare să fi fost schimbată într-un sens pe care la debutul competiţiilor, vara trecută, nimeni nu l-ar fi bănuit: în ultimele 8 nu apare nici o „italiancă”, deşi una din ele, Internazionale Milano, este încă deţinătoarea trofeului suprem, Champions’ League, până în ziua finalei de anul acesta. În schimb, iată că 3 din 8 vin din Portugalia, lucru pe care nici mama specialiştilor în fotbal nu l-ar fi putut intui. Chestia ar fi putut părea o întâmplare, un accident (culoar favorabil, baftă, arbitraje părtinitoare etc.) dacă nu le-am fi văzut la treabă. Numai că, după ce ne-am holbat la ele ca la minunile lumii numerele 8, 9 şi 10, concluzia vine de la sine: nu e o întâmplare, cu atât mai puţin 3 întâmplări, ci e fotbal, fraţi români. Fotbal din ăla adevăratu’, cu imaginaţie, viteză, tehnică, şuturi şi, mai important decât orice: goluri. Goluri căcălău, goluri în neştire, goluri de-a valma, acasă şi în deplasare deopotrivă, încât te întrebi din ce aluat or fi alcătuiţi oamenii ăia care şi la Porto şi la Moscova dau tot câte 5 („las’ să fie, să nu trebuiască!”, vorba lui Sorin Avram) într-o frenezie vecină cu ospiciul. În Portugalia, chestia aia cu „un gol mai mult decât adversarul”, şi care făcea din Porto, Benfica şi Sporting câştigătoare când şi când, la scoruri doar de 1-0, pare să fi fost înlocuită de „de la 3 în sus mai mult decât – oricare ne-ar fi - adversarul”. Este exact opusul filosofiei antifotbal a italienilor care de vreo 50 de ani încoace au distrus fotbalul cu „lacătul” lor (inventat, culmea!, de un argentinian, Helenio Herrera). Aşa cum arată Porto în ziua de azi, vă mărturisesc că abia o aştept ca la anul să o bată pe Barcelona cu un 5-3 în tur, urmat de un 2-3 în retur, înainte de a pierde finala cu Real la penalty-uri, după 4-4 în timpul regulamentar... asta dacă n-o da peste ele Borusia Dortmund şi să le înscrie câte 4 şi în tur şi în retur! Aţi înţeles, măcar acum, de ce n-avem ce căuta, cu băşitele noastre de 0-0 (visul suprem!) printre ele?