Doru POPOVICI

Nu cred că v-am spus vreodată cum urmăresc eu meciurile televizate şi în ce relaţie sentimentală mă aflu, de o bună bucată de timp, cu fotbalul românesc. În primul rând, trebuie să recunosc că mi se rupe fix în paişpe de cine câştigă sau nu oricare din trofeele naţionale cu valoarea de zero barat. Ştiu doar că, din când în când, mă interesează cine pierde, iar asta înseamnă pur şi simplu că primii „clienţi”, cu oricine ar juca, sunt Steaua şi Dinamo. Îmi mai doresc, de ani întregi, să o văd pe Bistriţa retrogradând, în contul zilelor de „glorie” ale Gloriei... Mă uit, aşadar, fără pic de sentiment (dar cu multe resentimente), cumva ca la teatru. Numai că teatrul ăsta e atât de prost, de la scenarii şi regie până la actorii care-s nişte amărâţi de cabotini, încât nu e de mirare că se joacă în „săli” pustii. De cele mai multe ori însă, în locul dramei sau al tragediei aşteptate, ai parte de un spectacol comic, generat de faptul că actorii îşi încurcă rolurile între ei, uită replicile chiar în punctul culminant, se împiedică şi cad din senin, încât te întrebi dacă n-ai nimerit tu greşit amplasamentul, întrucât pare mai degrabă un spectacol de circ. Dar şi la circ există o ordine, nişte reguli, nişte momente de vituozitate, mai vezi o jonglerie, mai apare câte un leu, câte un crocodil, în timp ce la circul ăsta nu vezi decât clovni. Iar clovnul, se ştie, este în fond un personaj trist.

Ei bine, în ultimele câteva zile mi-a fost dat să văd doi dintre clovnii pe care (păi nu vă zisei că nu-s atent la amănunte?, că în afară de vreo două panarame supreme, Moţi şi Bănel, pe ăilalţi nici nu ştiu cum îi cheamă şi nici unde joacă?) îi credeam fie arestaţi, fie pensionaţi, fie dispăruţi pur şi simplu, la pensie sau în Insula Paştelui: numiţii Deaconu şi Chivulete. De meserie cam fără, ocupaţia: arbitri. Ei bine, i-am studiat atent, cam cum m-aş uita la un ornitorinc dacă mi-ar ieşi în cale pe malul lacului. Am văzut doi malaci, greoi ca parodia de fotbal pe care cică o arbitrau, cu nişte mişcări de badigarzi d-ăia, cu priviri la fel de inteligenţe ca ale ministrului Ialomiţianu, infatuaţi în fiecare gest de hipopotam sătul, şi fluierând, bă nenică, într-o duşmănie: nu orice atingere fizică, dar orice ştergere de tricou cu tricoul adversarului, orice strănut, orice deplasare a mingii cu 14 cm de la locul loviturii, încât fără să vrei îţi evocau în fiecare secundă strădania prostului de a fi şi fudul, că altfel parcă nu-i prost destul.