Doru POPOVICI

În 1978, Campionatul Mondial s-a desfăşurat în Argentina. Gazdele au câştigat, dar nu fiindcă erau gazde, ci pentru că jucau chiar fotbal. E drept şi că în finala cu Olanda, în ultimul minut, le-a vâjâit glonţul olandez pe la ureche, dar atât. Căpitanul Daniel Pasarella, pe lângă faptul că era căpitan al echipei ce avea să cucerească trofeul suprem, mai prezenta o particularitate pe care, până săptămâna asta, am considerat-o unică şi irepetabilă: juca doar la Naţională! Adică, pur şi simplu, nu juca la nici un club: încheiase contractul prin noiembrie în anul precedent, 1977, şi nu mai semnase un altul, aşa că juca doar pentru echipa numită Argentina.

Ei bine, începând cu aceste zile istorice, premergătoare meciului cu Bosnia, bizarul record al argentinianului a fost egalat. Şi nu de oricine, ci de un român de-ai noştri (de fapt, mai degrabă de-al norvegienilor; sau al ruşilor?, că ultimul loc de unde-a fost gonit e Alania Vladikavkaz) care, contrar tuturor principiilor enunţate de fiecare din selecţionerii care ne mănâncă sănătăţile de vreun deceniu şi ceva încoace („vor fi convocaţi numai cei care sunt titulari la echipele lor”, „joacă doar cei care sunt în formă şi titulari” etc.) este şi convocat, şi dat ca titular, deşi nu joacă nicăieri. Ştiţi, desigur, că e vorba despre numitul Florescu, o bună bucată de timp purtător al numărului 10, sub pretextul că „adevăratul 10”, Mutu, fiind scos din discuţie, cineva trebuie să poarte acel tricou. Ciudăţenia nu e că l-a tot purtat în ideea că nu trebuie lăsat să mucegăiască, ci că individul n-are nici o treabă cu fotbalul în general şi cu postul ăsta de creator în special. Nu vă pun să-l comparaţi cu numărul 10 de la Barcelona, ci doar cu „decarul” de dinainte de la Naţionala noastră, Hagi.

Trecând peste faptul că am făcut deja o psihoză cu acest Florescu, vă mai spun că Pasarella era chiar fundamental pentru jocul Argentinei şi efectiv n-avea nevoie să mai joace şi altundeva, în timp ce Florescu ăsta nu poate fi comparat decât cu Funeriu de la Educaţie: trebuie să cauţi ca un dement până să găseşti unul care chiar n-are habar cu ce se mănâncă munca pe care e adus s-o facă. Dincolo de cazul ăsta aproape patologic, azi, România va mai intra o dată în Guinness Book of Records, ca echipa alcătuită din cei mai mulţi fotbalişti care nu joacă. Aşadar – Florescu – l-am discutat, Tamaş - afară de vreo trei luni, Deac – de juma’ de an, Marica – doar de-un trimestru! Încât te întrebi de ce nu i-o fi convocat şi pe Dorinel Munteanu sau pe Răducioiu. Ezit între Doamne, fereşte şi Doamne, ajută, adică între 3-0 şi 1-2. Doamne, ajută!