Doru POPOVICI

Prinşi mai mereu cu problemele „majore” ale fotbalului românesc (ce ţepi şi-au mai tras Mititelu şi „Piţi, lasă-ne!, ce mardeli a mai luat Dodel în discotecile de pe centură, ce cap în gura cui a mai dat Ştefan Radu, şi încă altele de aceeaşi natură) adesea uităm sau neglijăm să acordăm atenţia cuvenită-n spaţiul din ziar aferent – unor sportivi cu adevărat remarcabili, cu cariere exemplare sub toate aspectele şi (de fapt, în primul rând) nişte oameni care se pot constiuit în modele pentru cei mai tineri. S-a întâmplat ca în decurs de vreo 10 zile să mă întâlnesc cu trei mari campioni. Primul din ei, Fane. Alfel spus, domnul Ştefan Rusu, campion olimpic şi mondial, legendă între legendele luptelor. E unul din primii mei prieteni de la venirea mea în Suceava, în 1978, ca disc-jockey la „Arcaşu’”, hotel în care efectua cantonamentul lotul naţional de lupte. Vom depăna cât de curând amintiri la Plus TV, unde Fane mi-a promis că va veni. Tot acolo, dar săptămâna asta, luni i-am avut ca invitaţi pe soţii Casandra, Cristina şi Silviu. Doi atleţi ale căror performanţe însumate sunt absolut copleşitoare, trecând probabil de suta de competiţii câştigate (numai titlurile naţionale sunt câteva zeci, socotite de la vârtsa junioratului, şi probabil că vot numpra câteva sute când vor ajunge la competiţiile pentru veterani, de care îi despart vreo 3 decenii... fiindcă acum, la puţin peste 30 de ani, ei se pregătesc pentru „Mondialele” de anul ăsta şi Olimpiada din 2012), iar eu sunt gata să pariez că la proba ei, obstacole, Cristina are avantajul vârstei. Ajuns aici, mă simt obligat să-i mai cer o dată iertare pentru micile răutăţi scrise de mine chiar în această rubrică, deşi cred că a înţeles încă de luni că totul a pornit de la faptul că îi doresc din inimă să dea cândva marea lovitură, să aducă o medalie (nici de aur n-ar fi rea!) de la Campionatul Mondial sau de la Olimpiadă, lucru pe deplin posibil la un sportiv care a fost de două ori deţinător ale recordului mondial. Oricum, Cristina mi-a confirmat, live, ceea ce am fost mereu convins: că în fiecare cursă porneşte cu convingerea că ea va câştiga. Am căzut de acord cu ea că probabil la fel gândesc şi cele care o înving atunci când o înving. Cât priveşte sportivul (nu antrenorul!) Silviu Casandra, mi-a spus că pe parcursul unei curse de 50 km marş îşi face fel de fel de strategii, cel mai adesea imaginându-şi că el de fapt e la volan, nu pe jos, şi că îl cheamă Schumacher şi, deci, trebuie să câştige! Îl întrebam ce tărie de caracter îţi trebuie doar pentru a te încumeta că iei startul, ştiind că ai în faţă 50 de km de asfalt. A completat: „Ştii, sunt şi şoferi pe care îi sperie ideea că au de făcut 50 de km la volan!”. Muncă, muncă şi iar muncă. Sacrificiu. Asta înseamnă ori sport făcut la nivelul marii performanţe mondiale. Iar Cristina şi Silviu cunt un exemplu în acest sens. Şi în multe altele: deschişi, veseli, sinceri, poate doar prea modeşti. Dacă aveţi un nume de fotbalist care poate fi etichetat la fel, spuneţi-mi-l şi mie.