Doru POPOVICI

Coşmarul nostru întins pe durata a vreo două săptămâni a luat în cele din urmă sfârşit. Putem spune, fără ezitare: fraţi români, am înfrânt! Adică am reuşit chiar o clasare, nu, nu pe 56, că asta-i la fotbal. Ne-am plasat pe un absolut onorabil loc 19, după noi venind Australia, Chile şi încă vreo 3. Nu, nu la Mondialele de cricket ori de badminton, ci la handbal, ştiţi dv., sportul ăla unde eram, în anii ’60 şi ’70, cam ce e Brazilia la fotbal dintotdeauna. Sau americanii la baschet. Ce mai, eram nişte Roger Federeri ai handbalului. Cei mai buni portari erau ai noştri. Cei mai buni interi, tot aşa. Cei mai marcatori pivoţi erau români. Şi, desigur, aveam şi un Pele: îl chema Gaţu. Dacă n-aţi citit ce am scris despre el şi despre celelalte foste glorii ale fostului handbal românesc imediat după ce ne făcuserăm de râs în grupe, puteţi căuta Monitorul de acum vreo săptămână. Era, oricum, înainte de a-i bate pe sârbi (pentru care meciul cu noi avea exact tot atâta importanţă cât avusese în decembrie pentru fetele noastre cel cu Rusia, adică nu conta pentru nici un clasament) dar şi cu mai mult înainte de a continua să ne facem de râs şi în turneul de consolare, ăla în care n-am reuşit să prindem nici măcar locul 17 care oricum nu contează decât în statistici. Chestia cu adevărat îngrijorătoare nu este nici clasarea pe 19, nici măcar aceea că după noi nu s-a mai clasat nici o altă echipă europeană (în fond, în toate statisticile UE de la economie şi sănătate până la sport şi agricultură suntem abonaţi la ultimul loc), ci pur şi simplu că domnii Gaţu şi Stângă vorbesc despre analize în forurile federale şi despre eventuale măsuri de revigorare a acestui sport, începând cu „baza de selecţie” şi continuând cu „acordarea unei importanţe sporite...” bla, bla, bla. În principiu, aşa e. Dar cu o minimă corecţie: aceste „analize”, „dezbateri”, „măsuri” şi ce-or mai fi ele trebuie demarate... în contumacie! Adică în lipsa lor totală, definitivă şi veşnică a domnilor Gaţu şi Stângă. A-i mai vedea şi a-i mai asculta grohăind n-ar face decât să ne transforme groaznica suferinţă îndurată pe durata competiţiei într-o stare de silă care, degenerând în vomă, ar putea îneca monumentele pe care cei doi chiar le-au meritat cândva.