Fie că vor sau nu, persoanele publice se constituie în modele pentru cei mai tineri, de regulă pentru adolescenţi. Modelele (că şi ele sunt oameni, nu?) se împart, desigur, în două categorii: pozitive, deci demne de urmat, de copiat, şi negative, din categoria „Nu faceţi ca ei!”. Cam peste tot în lume, cele mai intens mediatizate s-ar cuveni să fie cele din prima categorie. Iar unele chiar sunt. Din nefericire, atât media din România, cât şi de oriunde în lume acordă mult mai mult spaţiu (atât scris, cât şi imagine) celorlalţi. Iar efectul, atât cel imediat, cât şi pe termen lung, este nu doar dăunător, ci de-a dreptul catastrofal: cei tineri ajung să creadă că este suficient un pic de talent, o căruţă de tupeu şi niţică baftă, pentru ca toate uşile să li se deschidă. Fenomenul este cu atât mai evident cu cât personajul negativ practică un sport de mare popularitate. Iar fotbalul deţine, desigur, supremaţia şi în această direcţie. Sigur că au existat şi în box, în tenis, în rugby ori în automobilism tembeli ori descreieraţi care s-au dovedit, pe lângă mari performeri, şi nişte catastrofe în plan uman, dar fotbaliştii îi surclasează şi numeric, şi ca impact asupra tinerilor. Hai să concretizăm un pic: vă amintiţi care a fost modelul lui Mutu, cel pe care Adrian, chiar fără să declare lucrul ăsta, încerca să-l copieze în toate cele? Vă reamintesc eu: David Beckham. Aici intervine şi o chestie paradoxală: românul, şi când dă peste un model demn de urmat, de-al dracu’, cred, nu alege decât părţile rele. În acest caz, Mutu n-a priceput că Beckham, pentru a ajunge legenda care era la un moment dat, muncise ca un dement, îşi dăduse duhul de mii de ori la mii de antrenamente, până să devină figura emblematică a lui Manchester United ori a Angliei. Mutu a înţeles altceva: că talentul (din care el cred că avea, de la natură, mult mai mult decât Beckham) e suficient. Iar dacă îşi mai tragi şi nevastă vedetă (v-o amintiţi pe prima, pe Alexandra?), chiar dacă nu-i o Spice Girl, dacă-ţi tatuezi pe picioare sau pe buci numele copiilor, dacă-ţi mai tragi şi o maşină „benga” (ca a idolului) şi un telefon de 38.000 de lire (tot ca), atunci treaba e ca şi terminată. În mintea românului, dacă-l copiezi pe ăla, eşti deja ca ăla. De unde concluzia că şi când au de-a face cu un exemplu bun, românii (în acest caz, Mutu) tot nu ştiu ce să aleagă. Concurs cu premii: ce părţi bune, demne de copiat de către tinerii săi admiratori, are Mutu?